Newsletter


Pentru abonare introduceţi adresa de e-mail

Rss feed


[Noutati prin RSS]
Adauga la contul tau Google



Vă recomandăm



Adolescenţii troglodiţi
Adolescenţii troglodiţi
Emmanuelle Pagano


Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj
Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj
Ovidiu PECICAN


Azi-noapte am văzut-o
Azi-noapte am văzut-o
Drago Jančar


Bulgări de zăpadă. De la Isus la Mircea Eliade şi înapoi
Bulgări de zăpadă. De la Isus la Mircea Eliade şi înapoi
Dennis A. Doeing


Când tata m-a învăţat să fluier
Când tata m-a învăţat să fluier
Stefano Zecchi


Cartea parabolelor
Cartea parabolelor
Per Olov Enquist


Casă de zi, casă de noapte
Casă de zi, casă de noapte
Olga Tokarczuk


Cezar Petrescu. Fascinaţia romanului
Cezar Petrescu. Fascinaţia romanului
Ştefan Dărăbuş


Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia
Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia
Octavian Căpăţînă




Meta tag


Casa Carttii de Stiinta Cluj-Napoca casa cartii de stiinta editura cluj napoca carti publica online biblioteca librarie vinzare autori lucrari academice noutati editoriale redus comenzi editura romaneasca edituri literatura cultura romana romaneasca romaneste romanesti autori romani limba romana romanesc romanesti carti ebooks gratuit gratuite publicatii scriitori romani romanian litterature concurs concursul proza 2010 semne carte Artele Spectacolului Filologie Filosofie Istorie Literatură Metodică și Didactică Miscellanea Antologie Belgica.ro Biblioteca Esenţială Colecţia Biblioteca Indiană Colecția de Teatru Diaphora Didactica științelor Documente europene şi naţionale Educație Fizică și Sport Etnologie Grammatica Hypothesis Istorie Lecturi critice Limbi și literaturi străine Locuri transilvane Muzică și coregrafie Poezie Praxis Proză Prozoteca Restituiri antreprenoriale şi tehnologice Romanul Francez Actual Scriitorii Transilvaniei Serie de autor Robert Cohen Ştiinţele Educaţiei Teatru Uniart Collection Univers preșcolar Arte vizuale Biblioteca Şcolară Biblioteca tânărului scriitor Biblioteca Valorilor Transilvane Cărţi pentru copii Debut Dicţionare Drept Economie Evocări , Memorii, Jurnal, Interviuri Geografie În afara colecțiilor ( Artele Spectacolului ) În afara colecțiilor ( Filologie ) În afara colecțiilor ( Filosofie ) În afara colecțiilor ( Istorie ) În afara colecțiilor ( Literatură ) În afara colecțiilor ( Metodică și didactică ) În afara colecțiilor ( Miscellanea ) Literatura europeană contemporană Medicină Nordica Periodice Proceedings Ştiinţă şi Tehnică Teologie



Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Escale literare la Cluj. Antologie bilingvă de autori francofoni / Escales littéraires à Cluj. Anthologie bilingue d’aut






Autor :    coord. Rodica Lascu Pop


Format : 16 x 23 cm ,
Pagini : 374 pag.
Anul apariţiei : 2015
Domeniu : Belgica.ro
ISBN 978-606-17-0789-8


50.00 lei



Apasă aici pentru a adauga produsul în coşul dumneavoastră de cumpărături


Recomandă unui prieten


                Traducere din limba franceză de: Horia Bădescu, Aurora Băgiag, Andreea Bugiac, Ioan Pop-Curşeu, Adina-Irina Forna, Rodica Lascu-Pop, Andrei Lazar, Anamaria Lupan, Gabriel Marian, Maria Măţel-Boatcă, Alina Pelea, Anamaria Sabău, Alexandra Stanciu, Bogdan Veche



 



            Ideea de a publica această antologie s-a impus în mod spontan, cu mai bine de un an în urmă, răsfoind cartea de aur, acest fetiş – elegant îmbrăcat în piele cu cotorul aurit –, ce însoţeşte Centrul de Studii Literare Belgiene de Limbă Franceză de la crearea sa în octombrie 1990. Tinerii mei colaboratori şi cu mine eram în căutarea unui proiect editorial, pentru aniversarea 2015, unul diferit de ceea ce publicaserăm deja, adică lucrări ştiinţifice şi traduceri. În jurul meu se discuta, cu discreţia cuvenită, despre un volum de omagiu care să marcheze cei 25 de ani ai Centrului şi emeritatul meu. Dar lecturând aceste dedicaţii şi întorcându-mă în timp, cu o oarecare nostalgie de altfel, pentru că unii dintre cei care semnează nu mai sunt printre noi (ultimul care ne-a părăsit este Jean-Luc Wauthier), am realizat dintr-odată cât de numeroşi erau scriitorii pe care i-am primit vreme de un sfert de secol: belgieni mai ales, dar şi francezi, elveţieni, quebechezi, luxemburghezi, chiar şi un senegalez.



 



 



Paul Emond



Scaunele de la Cluj



 



 



Orice asemănare dintre personajele acestei povestiri și persoane reale este voită și nu poate fi nicidecum rodul întâmplării.



 



[…] Era plăcut în acea seară târzie de primăvară, cerul înstelat strălucea cu măreție și, cum cartierul în care locuiau prietenii noștri era plin de grădini, aerul era îmbălsămat cu o mie și una de miresme. Mergeam cu pași siguri, itinerariul de urmat era din cele mai simple, Rodica și Valentin au ținut de altfel să ni-l explice în detaliu, disperați la gândul că cei doi nesăbuiți s-ar rătăci de tot în labirintul împrejurimilor Clujului.



N-a fost nevoie de prea mult timp ca, după câteva considerații despre momentele foarte plăcute pe care tocmai le petrecuserăm, dialogul nostru de plimbăreți liniștiți să regăsească vastul continent al literaturii și al teatrului, acel continent pe care nu-l părăsește niciodată cu adevărat de când ne cunoaștem, Jacques și cu mine. Și, în mod firesc, cum ne aflam pe pământul lui natal, conversația noastră s-a orientat foarte repede spre opera lui Ionesco, ai cărei admiratori fără rezerve îi eram și îi suntem mereu. […]



 



Tot înaintând agale pe străzile adormite, am evocat cu precizie mai multe momente din Cântăreața cheală, în special sosirea căpitanului de pompieri (am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru replica doamnei Smith: „Un adevărat pompier e și un duhovnic”). Cu siguranță am mai vorbit și despre Improvizație la Alma și despre cearta lui Ionesco cu brechtienii, ceartă în urma căreia a fost considerat – culmea! – autorul „reacționar” prin excelență (prostie, prostie, când ne stăpânești…).



Apoi, a fost cu certitudine vorba de Rinocerii și de Regele moare, de una sau alta dintre punerile în scenă ale acestor piese admirabile pe care le văzusem. Și, desigur, despre Omul cu valize și Călătorii în lumea morților, două texte care-mi sunt foarte dragi pentru descrierea magistrală a rătăcirii căreia îi poți cădea pradă căutând să-ți regăsești trecutul. Pe scurt, conversația a fost atât de antrenantă, încât brusc ne-am dat seama că ne pierdusem de-a binelea. Cum se face că, deși ar fi fost de ajuns să urmăm marile artere, ne-am pomenit pe o străduță îngustă și șerpuitoare ce părea fără de sfârșit? N-am aflat-o niciodată.



În ciuda orei foarte târzii, un bătrânel stătea la aer, cu brațele sprijinite pe mica barieră ce despărțea grădina lui de stradă. L-am salutat și eu l-am întrebat cu un ezitant Centrul?, unul dintre puținele cuvinte românești pe care le cunosc. El ne-a privit râzând și a început să ne vorbească în franceză, o franceză pe care o mânuia cu mare ușurință. Ne-a întrebat de unde venim și, când a aflat că drumeții rătăciți erau belgieni, s-a grăbit să menționeze numele lui Magritte, declarând că acesta l-a influențat mult. Nimeriserăm peste un pictor. Ne-a indicat o magazie mare lipită de casa lui. „Acesta e atelierul meu. Haideți, haideți, să vă arăt.” L-am urmat curioși. Oare ce vom descoperi, în puterea nopții, la celălalt capăt al Europei, acasă la un discipol al lui Magritte?



Intrând în atelier, și eu și Jacques am scos aceeași exclamație. Scaune! Pătrundeam în regatul scaunelor! Încăperea era plină. Ticsită, mai exact. Stivuite pe alocuri, într-o parte frumos aliniate, iar într-alta, puse la întâmplare. Singurul loc în care acestea lipseau era o mică estradă pe care trona un șevalet. Borcane cu vopsea, pensule, răzuitoare, perii, terebentină, pânze abia începute sau abandonate, în fine, tot talmeș-balmeșul ce se poate găsi într-un atelier zăcea în cea mai mare dezordine, nu pe jos sau pe mese, ci pe toate scaunele acelea de construcții foarte diferite pe care pictorul trebuie că le-a strâns cam de pretutindeni.



Și ce să mai zic de pânzele atârnate pe pereți, aproape unele peste altele, atât în lungime cât și de la podea la tavan, sau puse de-a dreptul pe scaunele acelea! Scaune, numai scaune găseai reprezentate aici, ba unul singur, ba mai multe, ba o îngrămădire. Într-un stil vag magrittean, într-adevăr, în măsura în care ele erau reprezentate fără șezut, plutind într-un spațiu nedefinit, și cu acel gust al culorii mai mult decât al materiei picturale ce-l caracterizează pe pictorul Imperiului luminilor. Câteva efecte specific suprarealiste și la discipolul român: ici colo rădăcini adăugate în partea de jos a celor patru picioare sau o spetează în formă de ou negru. Dar aceste tablouri nu erau, desigur, cele mai reușite. Nu, lucrul cel mai interesant, erau scaunele prin ele însele, incredibila îngrămădire de obiecte construite pentru a susține posteriorul anatomiilor noastre, dar reprezentate fără cea mai mică urmă de prezență umană, ca și cum aceasta le-ar fi părăsit pentru totdeauna. Astfel că, dacă acest univers evoca neîndoielnic opera lui Magritte, era evident că te ducea cu gândul mai ales la Scaunele lui Ionesco, o altă piesă faimoasă. Ai crede chiar că această întâlnire a fost provocată de lunga noastră conversație despre scriitor. Că, din cerul nocturn unde călătorea poate deasupra noastră aidoma nemuritorilor venerați de chinezii antici, ne-a auzit și s-a grăbit să ne facă acest semn hazliu.



 „Așezați-vă unde doriți”, ne-a spus bătrânul pictor. Ceea ce am și făcut, acceptând să ne regăsim cu picioarele înghesuite de un alt scaun, atât de puțin spațiu liber era în încăpere. Bărbatul a dispărut o clipă și a revenit cu o sticlă fără etichetă și cu trei păhărele. „E țuică, o fac eu din prunele din grădina mea. Bineînțeles, nu avem dreptul să deținem un alambic. Dar, dragii mei prieteni  belgieni, dacă nu am face decât ceea ce e permis, unde am ajunge?” A umplut cele trei pahare până la buză și, autoritar, ne-a pus în mână câte unul. „Noroc! În cinstea voastră! În cinstea Belgiei! În cinstea României!” Și am închinat.



Eu am băut ceva alcooluri tari în viața mea deja lungă. […] Cu toate acestea, abia înghițită, țuica asta a răspândit în mine un foc deosebit de intens, mai ales că imitasem încrezător gestul energic al pictorului și dădusem pe gât dintr-odată mai mult de jumătate din pahar. O privire în direcția lui Jacques mi-a dat de înțeles că și el fusese aproape la fel de imprudent ca mine. Această imprudență comună i-a permis pictorului să reumple ochi cele trei pahare și să țină un nou toast în memoria lui Magritte, ceea ce, evident, era imposibil de refuzat. Și, cum imediat, eu am avut nechibzuința de a-i spune că tatăl lui Jacques a fost și el un pictor bruxellez, și dintre cei mai interesanți (să fi fost oare deja efectul alcoolului care m-a făcut să scap această informație mai personală ?), n-am putut să evităm un al treilea toast. Altele au urmat, nu mai știu pentru cine, dar cu siguranță au fost numeroase, căci îmi amintesc că am observat dintr-odată că nivelul din sticlă scăzuse periculos de mult. Țin totuși să spun că la fiecare nou toast, cantitatea de țuică pe care o înghițeam devenea din ce în ce mai simbolică, chiar dacă pictorul încerca de fiecare dată să ne umple iar paharele.



Să fi fost oare Jacques sau să fi fost eu cel care a remarcat că ne aflam întrucâtva în decorul celebrei piese? Un surâs larg a invadat chipul ridat al lui Victor (am aflat că acesta era prenumele lui; ne-a spus cu siguranță și numele de familie însă nici unul dintre noi n-a fost capabil să și-l mai amintească după aceea).



„Ah! Eugen! Eugen!” exclamă el cu exaltare și ținu un toast deosebit de solemn în memoria marelui dramaturg. […]



O dulce toropeală mă cuprinse, am încercat să-i rezist, dar foarte curând ea se dovedi mai puternică. Apoi scaunele din jurul meu începură să se miște, se apropiau, eu încercam să mă eliberez însă mulțimea lor mă împiedica, se lipeau de mine și-am înțeles atunci că scaunele acelea nu erau cele din atelier ci dintr-un tablou unde se înghesuiau în număr tot mai mare și mă striveau literalmente, în vreme ce la capătul opus al tabloului l-am zărit pe Jacques care se lupta și el cu mormanele de scaune, am încercat să-l strig însă nici un sunet nu apuca să treacă de bariera buzelor mele, așa cum se zice în epopeile homerice. În cele din urmă, cu prețul unui efort disperat și supraomenesc (și cuvântul aceasta e cel mai potrivit), strângând în corzile mele vocale energia din întreaga-mi ființă, am izbutit totuși să strig „Jacques!” și, fără nici o îndoială că m-am trezit de propriul strigăt, care trebuie să-l fi trezit și pe Jacques, chiar dacă el pretindea că nu a adormit, sau în orice caz nu de tot, pentru că mi-a mărturisit imediat: „Am dormit treaz”, reluând astfel și fără să-și dea seama o replică în formă de oximoron ce figurează în primele pagini din Omul cu valize.



Lumina se strecura prin ferestrele atelierului. M-am uitat la ceas, ora cinci și trei minute.



„Unde e pictorul?, am intrebat eu.



– Cred că s-a dus să se culce.



– Ești bine?



– Sunt bine, răspunse prietenul meu pe un ton filozofic.



– Ar trebui să încercăm să ajungem la hotel.



– Să mergem.”



Aerul proaspăt de-afară mi-a făcut bine. Lumina lăptoasă a zorilor părea puțin ireală, ca și cum n-aș fi ieșit din visul meu și din tabloul în care mă închisese. În casa lui Victor, nici cea mai mică mișcare. Văzându-ne adormiți, probabil că s-a hotărât să ne imite pentru un moment, cu intenția, vreau să cred, de a veni să ne regăsească mai târziu. Dar nici eu, nici Jacques, nu ne simțeam în stare să-l așteptăm. Am ieșit în stradă. „Trebuie să fie într-acolo”, rosti prietenul meu, schițând un gest vag.



Și am pornit-o la drum, ca niște viteji scăpați dintr-o grea bătălie. […]



 



                                                                                    Traducere de Rodica Lascu-Pop



 



 

Votează

1781 Rating: 6.7/10 (7 voturi )



Comentarii : (0)

Adaugă un comentariu