-  Drumul către Aitmatov Cinghiz Aitmatov sau adevărul vieţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005 Proaspăt ieşită de la tipar, cu mirosul cernelei încă imprimat în pagini, monografia Elenei Abrudan reprezintă o reuşită literară şi exegetică de excepţie pe mai multe fronturi. În primul rând, avem bucuria de a beneficia de roadele unor cercetări riguroase întreprinse de autoare pe parcursul unui deceniu, dacă ne gândim la proiectul acelei temerare teze de doctorat din 1994 consacrate lui Aitmatov. Imposibil de finalizat atunci, proiectul nu a fost totuşi abandonat. Dimpotrivă, camuflat iniţial în opere de ansamblu dedicate structurilor mitice în proza contemporană, cu accent pe cea rusă, interesul Elenei Abrudan pentru inefabilul creaţiei marelui scriitor kirghiz a sporit cu timpul. Beneficiind şi de perioade de cercetări la Moscova – deoarece referinţele de la noi erau mai mult decât insuficiente – ca şi de atuul stăpânirii perfecte al limbii ruse, autoarea s-a dovedit a fi cea mai în măsură să realizeze acest studiu inedit pentru spaţiul românesc. Ea analizează cu această ocazie, pe lângă mai vechile nuvele şi romane: Geamilia, Vaporul alb, Adio, Floare galbenă, Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie, O zi mai lungă decât veacul, Eşafodul şi cea mai recentă capodoperă a lui Cinghiz Aitmatov, romanul Stigmatul Casandrei, netradus încă în limba română, în ciuda valorii sale indiscutabile. Acesta ar fi cel de-al doilea mare motiv de bucurie – faptul că exegeza domniei-sale ar putea readuce în prim plan creaţia unui mare talent al literaturii est-europene, dar şi universale, nu îndeajuns de bine cunoscut încă nici publicului larg, nici traducătorilor, nici literaţilor de la noi. Lucrarea de faţă nu poate fi cotată ca o monografie stricto sensu. Este mai mult – după cum şi subliniază autoarea – o carte de suflet, un fel de tribut plătit scriitorului kirghiz pentru delectarea oferită unui lector avid: “Am simţit nevoia să mă întorc la Cinghiz Aitmatov. În această carte spun ceea ce rămăsese nespus despre acest autor remarcabil. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dacă am reuşit să cuprind totul despre viaţa şi creaţia lui Aitmatov. Nu e neapărat o monografie tradiţională, este o lucrare eseistică menită să-mi susţină viziunea asupra poeticii mitologizării în literatura est-europeană şi posibilele corelaţii cu cea din spaţiul hispano-american şi chiar din cel occidental care s-a constituit într-un fel de revanşă a realismului magic european faţa de realismul miraculos, în contextul postmodernităţii”. (p. 154) Monografia Elenei Abrudan se deschide cu un capitol introductiv, Nostalgia realismului în care se urmăreşte – prin repere bio-bibliografice – evoluţia lui Aitmatov, în paralel cu o portretizare succintă a literaturii ruse în secolul XX. Suntem inseraţi subtil în timpul şi condiţiile istorice care au determinat apariţia scriitorului kirghiz. Deşi departe de a profesa o abordare tezistă şi îngustă, Elena Abrudan consideră – pe bună dreptate - că nu se poate vorbi de opera lui Aitmatov fără a aduce în prim plan contextul cultural în care apare: revirimentul realismului socialist de care scriitorul se detaşează net atât prin unghiul de abordare, cât şi prin tematică. Mitologizarea omului simplu şi “adevărul vieţii” îl preocupă sincer pe Aitmatov, iar nu falsificarea ei prin sterile tipologii proletcultiste. De aceea operei sale nu i se pot aplica grile de receptare ideologice. Ci, mai degrabă, contraideologice. Pentru că mitul, simbolul, metafora recurente în creaţia sa tind să colaboreze cu realul, nu să-l subordoneze politic aşa cum preconizau maeştrii realismului socialist la care aluzia, parţial mitologizantă, era patetică şi evidentă. Ea nu mai ascundea un mesaj-cheie, profund umanist – ca la Aitmatov – ci funcţiona ca mecanism autoreferenţial. De altfel, Aitmatov nu respectă reţeta realismului socialist într-unul din punctele ei forte: finalul fericit şi victoria obligatorie a binelui. Opinând într-un cadru mai larg că întreaga literatură rusă postbelică de calitate a încercat să depăşească despiritualizarea impusă conştiinţei scriitorilor sovietici, Elena Abrudan concluzionează că proza lui Aitmatov reprezintă: “o importantă mărturie despre lupta omului cu sistemul, cu prejudecăţile semenilor, cu sine însuşi, despre căutările şi încercările omului de a promova valori spirituale înalte, capabile să-i ofere perspectiva unui univers benefic”. (p. 34) Unică în spaţiul românesc, monografia Elenei Abrudan reprezintă, poate, cea mai completă abordare pe plan universal a operei lui Cinghiz Aitmatov – cu atât mai mult cu cât include şi ultimul său roman, Stigmatul Casandrei. Valoarea exegezei rezidă şi în viziunea proaspătă, bine argumentată, cu care autoarea refuză încadrările anterioare ale lui Aitmatov, scriitor cu gândire mitică, la curentul realismului socialist. Graţian Cormoş