Puţine substanţe fascinează atât de mult în istoria culturii ca sângele. Semn al violenţei, după Bataille, sângele intră în mod firesc în economia ritualisticii de sacrificiu, fiind asimilat căldurii vieţii, portant al sufletului şi virtualitate a nemuririi. Sângele curge abundent în Iliada şi în alte epopei, ca accesoriu al corporalităţii şi al morţii. În Geneză, e indiciu al fratricidului originar din povestea lui Cain şi a lui Abel: Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la mine - îi spune Dumnezeu lui Cain, motiv pentru care consumul de sânge e prohibit la evrei: Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor mănâncă sânge de orice fel spune Jahweh în Leviticul 17, Îmi voi întoarce faţa împotriva celui ce a mâncat sânge şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Interdicţia e departe de a fi atât de explicită la alte popoare: consubstanţialitatea sacrificială este o orgie de carne şi de sânge, sparagmos-ul dionisiac, de asemenea. În Noul Testament, Iisus echivaleaza vinul băut la Cina cea de taină cu substanţa vie a propriului său trup: Acesta este sângele meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, (Marcu 14:24). Găsim sânge peste tot unde urcăm în timp in istoria culturii şi a mentalităţilor: tabuizarea incestului şi interdictele asociate menstruaţiei, puterea ereditară, bătăliile şi revoluţiile, crima sau sinuciderea, toate presupun o voce a sângelui, valorizată când pozitiv, când negativ. Să nu uităm, apoi, marile mituri ale sângelui identitar colectiv, strânse mănunchi în iraţionalul motivant al naţionalismelor de tot felul sau în obsesia pentru puritate ariană a nazismului. Nu e carte de literatură universală în care să nu curgă sânge din belşug. Nu e tratat politic care să nu fi fost parafat cu sânge. Democraţia - aşa cum demonstrează Revoluţia Franceză - e una dintre cele mai sângeroase afaceri din câte există. Mai sângeroasă ca ea nu sunt decât iubirea sau căsătoria: alcovul, dupa câmpurile de bătălie, e locul în care curge cel mai mult sânge. Albă ca Zăpada e născută din sânge picurat pe un pervaz; cu greu găseşti un loc ingenuu în care să curgă mai mult sânge decât în cărţile pentru copii. FLORINA CODREANU, aşadar, se află în posesia unei teme culturale majore: ea scrie foarte bine, participativ si nuanţat, despre reprezentările culturale ale sângelui, de la obsesii placentare psihanalizabile la înţelegerea politică a sangelui ca garant al puterii. Cititorul ţine în mână o lucrare de pionierat: a-ţi asuma o asemenea temă la debut presupune curaj, subtilitate şi competenţă. (Stefan Borbély)