Newsletter


Pentru abonare introduceţi adresa de e-mail

Rss feed


[Noutati prin RSS]
Adauga la contul tau Google



Vă recomandăm



Adolescenţii troglodiţi
Adolescenţii troglodiţi
Emmanuelle Pagano


Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj
Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj
Ovidiu PECICAN


Azi-noapte am văzut-o
Azi-noapte am văzut-o
Drago Jančar


Bulgări de zăpadă. De la Isus la Mircea Eliade şi înapoi
Bulgări de zăpadă. De la Isus la Mircea Eliade şi înapoi
Dennis A. Doeing


Când tata m-a învăţat să fluier
Când tata m-a învăţat să fluier
Stefano Zecchi


Cartea parabolelor
Cartea parabolelor
Per Olov Enquist


Casă de zi, casă de noapte
Casă de zi, casă de noapte
Olga Tokarczuk


Cezar Petrescu. Fascinaţia romanului
Cezar Petrescu. Fascinaţia romanului
Ştefan Dărăbuş


Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia
Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia
Octavian Căpăţînă




Meta tag


Casa Carttii de Stiinta Cluj-Napoca casa cartii de stiinta editura cluj napoca carti publica online biblioteca librarie vinzare autori lucrari academice noutati editoriale redus comenzi editura romaneasca edituri literatura cultura romana romaneasca romaneste romanesti autori romani limba romana romanesc romanesti carti ebooks gratuit gratuite publicatii scriitori romani romanian litterature concurs concursul proza 2010 semne carte Artele Spectacolului Filologie Filosofie Istorie Literatură Metodică și Didactică Miscellanea Antologie Belgica.ro Biblioteca Esenţială Colecţia Biblioteca Indiană Colecția de Teatru Diaphora Didactica științelor Documente europene şi naţionale Educație Fizică și Sport Etnologie Grammatica Hypothesis Istorie Lecturi critice Limbi și literaturi străine Locuri transilvane Muzică și coregrafie Poezie Praxis Proză Prozoteca Restituiri antreprenoriale şi tehnologice Romanul Francez Actual Scriitorii Transilvaniei Serie de autor Robert Cohen Ştiinţele Educaţiei Teatru Uniart Collection Univers preșcolar Arte vizuale Biblioteca Şcolară Biblioteca tânărului scriitor Biblioteca Valorilor Transilvane Cărţi pentru copii Debut Dicţionare Drept Economie Evocări , Memorii, Jurnal, Interviuri Geografie În afara colecțiilor ( Artele Spectacolului ) În afara colecțiilor ( Filologie ) În afara colecțiilor ( Filosofie ) În afara colecțiilor ( Istorie ) În afara colecțiilor ( Literatură ) În afara colecțiilor ( Metodică și didactică ) În afara colecțiilor ( Miscellanea ) Literatura europeană contemporană Medicină Nordica Periodice Proceedings Ştiinţă şi Tehnică Teologie



Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Puterea cuvintelor şi Poezia

Destul de puţin cunoscut chiar şi în cercurile literare occidentale şi mai degrabă ignorat de publicul larg, Aleš Debeljak se dovedeşte a fi, într-o lume cum e cea în care trăim (lumea topurilor literare, a valorii care se demonstrează, cam prea adesea, chiar şi în poezie, exclusiv prin numărul de exemplare vândute dintr-o carte, a superlativelor critice nu întotdeauna dublate de criterii estetice coerente), un extraordinar artist al cuvântului. Căci el a reuşit să readucă limbajul poetic la o (aparentă, desigur, să nu cumva să ne lăsăm înşelaţi) simplitate a expresiei, rar întâlnită printre diversele şi numeroasele –isme care au marcat şi marchează lirica epocii contemporane. Necunoscută, cu puţine excepţii, în România, ca, de altfel, şi în alte ţări, poezia slovenă îşi dezvăluie, astfel, prin autorul de faţă, potenţialul şi capacitatea expresivă.

            Aleš Debeljak (născut în anul 1961), considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de litere din Slovenia, poet şi eseist, specialist în sociologia culturii şi profesor la prestigioase universităţi europene, a publicat mai multe volume de versuri, între care merită amintite Dicţionarul liniştii(1987), Clipe de spaimă: fotografii de pe drum(1990), Oraşul şi copilul(1996) şi Contrabandiştii(2009). Din toate acestea sunt extrase poeme reprezentative, incluse în excelenta antologie în limba română, intitulată Manufactura ţărânii, publicată la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în foarte frumoasa traducere semnată de Paula Braga Šimenc.

            Critica literară a vorbit adesea despre evoluţia liricii lui Aleš Debeljak, căci poetul trece de la delicatul peisagism al primelor creaţii la meditaţia profundă asupra condiţiei umane şi asupra consecinţelor pe care evenimentele istorice majore le au asupra fiecărui individ în parte (mai cu seamă în contextul tensionat al istoriei recente a fostei Iugoslavii), pentru a ajunge la expresia elaborată şi clară din volumele cele mai noi. Numai că nici chiar în textele ce dau impresia apropierii de formula unor pasteluri sau de cea a notaţiilor peisagistice poetul nu rămâne la statutul de simplu observator, ci transformă totul în nuanţată descriere a unor peisaje sufleteşti care reprezintă replici subtile adresate marelui univers din care facem cu toţii parte: „Umbrele se îndesesc, spinările lungi ale dealurilor/ se scufundă în valurile oceanului, se aude sunetul/ monoton al unei trompete solo.// [...] Pereţii albi ai căsuţelor vibrează de/ căldură, letargia mănâncă ficatul ofiţerului. Pe care-l/ transformă într-un ierbar. Uneori, unul dintre ei recită din/ Dante. Şi-ncet, în el se-adună multă moarte.“ (Biografia somnului) Aşadar, „pastelul“ pe care îl practică Debeljak este un inedit exerciţiu de menţinere a echilibrului prin intermediul căruia fiinţa umană încearcă să se integreze cât mai adecvat în marele mecanism al lumii, textul poetic e pus sub metaforicul semn al unei balanţe ce trebuie ţinută nemişcată. Nu avem de-a face nicidecum cu o scăpare de sub control a lirismului, care rămâne, în fiecare poem, perfect dozat. Căci textele acestea demonstrează excelenta funcţionare a intelectului, fiind calme, deşi calde, dacă e să amintim aici doar versuri precum: „Să supravieţuieşti la tot ce dăinuie în armonia aparentă./ Să fii zăpadă în palma caldă, ce va îngheţa de greutatea cristalelor argintii./ Să fii o literă în sanscrită. Miere de hrişcă./ Să fii mai puţin decât eternitatea şi documentele confidenţiale./ Să devii lumea macului, frunza tutunului, un ţinut pustiu./ Cuvântul pe care nimeni nu va şti să îl repete corect.“

            Pe de altă parte, dacă avem în vedere textele unde se simte influenţa evenimentelor istorice, respectiv cele de meditaţie cu privire la destinul ţărilor din fosta Iugoslavie, poetul dă senzaţia că păşeşte pe drumuri presărate cu cenuşă ca printr-un peisaj interior, decorurile exterioare tind să se estompeze progresiv, entuziasmul e şi el temperat sau transformat în grimasă de durere, aşa cum stau lucrurile, de exemplu, în Elegii nordice: „În clipa asta trecătoare, în penumbra unei camere îngheţate, tunetul vine de departe, prin/ fereastra descleiată şi geamurile prăfuite, în după-amiaza asta târzie, apa din ceainic nu vrea să/ fiarbă, când peştii de-abia respiră sub gheaţă, când uneori, aproape adormit, tresari, ca şi când/ nimic din ce ai fi putut să speri n-ar mai exista,/ [...] când piatra ascuţită străpunge craniul, să-ţi amintesc, oare, în clipa asta,/ că trupul tău boţit nu va fi cu nimic diferit de conturul umbrei, arbust solitar ce se întinde pieziş/ pe pământul bătătorit la răsărit de Eden?“

            Dincolo de orice, se vede dorinţa de a găsi expresia cât mai adecvată pentru întrebările existenţiale, dar acest lucru nu se întâmplă recurgând la simplul descriptivism, ci mai cu seamă printr-o dorinţă de atingere de-a dreptul ideală a marilor adevăruri ale versului însuşi. Poetul încearcă mereu să descopere cele mai potrivite nume pentru grelele îndoieli şi interogaţii, peste toate domnind un sens profund al identificării depline cu tainele lumii. De aici o anumită capacitate de renunţare benevolă, ca şi satisfacţia identificată într-un neaşteptat exil interior sau în retragerea în singurătate. În acest fel, spaţiul strict exterior devine teritoriu lăuntric, şi tot de aici ne dăm seama de modul aparte în care poetul tratează – şi rezolvă într-un mod neaşteptat de convingător – marea temă a timpului, simţit, nu o dată, la fel ca în lirica marilor mistici, ca o profundă rugăciune: „Iarba de pe morminte creşte mai repede decât amintirea. O plapumă/ verde acoperă glezne şi pietre. Şi răsadurile vinovăţiei depuse în ficat/ încolţesc asemenea liniştii de la sfârşitul unei cantate pentru cor. Chiar aşa:/ când poemul ăsta se va sfârşi, nimic nu va supravieţui printre versuri.“ (Metamorfoza ierbii – pe o temă din Ovidiu) Gândul omenesc pare a se identifica la tot pasul cu nemărginirea, iar memoria, cu libertatea în sensul cel mai cuprinzător al termenului. Lumea însăşi pare a dobândi, prin toate aceste demersuri, un nou principiu ordonator, în care adorarea extatică ia forma unui adevărat ceremonial cosmic, la care participă toate elementele naturii: „Acolo unde ar fi trebuit să fie un stol de grauri plini de viaţă, acum/ domneşte doar pustiul aerului./ [...] În ce mă priveşte,/ trebuie să spun: mai curând decât tăcerea, mă interesează imperfecta/ pasiune a cuvântului care cheamă sămânţa pentru ca apoi să explodeze/ în floare.“ (Imperfecta pasiune a cuvântului)

            Interesant este însă că, în versurile acestui poet, totul se complică deşi rămâne aparent foarte simplu, deoarece Aleš Debeljak porneşte de la lucrurile cele mai comune, adesea chiar de la obiectele care îi umplu casa sau camera, pentru a ajunge la pura metafizică: „Sunt ani de când acele ceasornicelor de perete au încremenit./ Puii de căprioară au înţepenit în litografie. – Descrierea continuă. –/ Iar fructele dospite se urcă la cap/ un fel de nălucă zace în uşoara buimăceală./ Nu-i de mirare. Amintirea se topeşte asemenea cerii.“ Totul e învăluit într-o nostalgie specifică doar marilor creatori de poezie, nutrind mereu sentimentul morţii ascunse, oarecum ca la R. M. Rilke, în toate lucrurile, sau, dacă nu, al trecerii inexorabile a timpului.

            Aleš Debeljak concepe poezia ca pe o fundamentală legătură între marele univers exterior şi fiinţa umană şi, deopotrivă, între fiinţele umane, puse sub semnul unei atracţii ce rămâne, cel mai adesea, expresia unei purităţi nu neapărat hieratice, ci pline de o căldură neobişnuită – şi cu atât mai omenească. În plus, el este şi unul din acei poeţi care se mărturisesc în vers, nedorind, însă să iasă în evidenţă, de aici şi pregnanţa mesajului său, de o discreţie a expresiei rar întâlnită în peisajul liricii contemporane şi de o tensiune interioară care, probabil, mai e de găsit doar în unele din cele mai bune pagini ale lui Umberto Saba. Rezultatul va fi, dincolo de orice, o tulburătoare poezie de atmosferă, din care nu lipseşte niciodată aerul specific al Ljubljanei, oraşul de care e atât de profund legat poetul: „Am mai venit de câteva ori în anul ăsta, dacă exclud pelerinajul/ cu lumânarea obligatorie pentru toţi sfinţii, fireşte./ Am venit să mângâi iarba, care creşte în toate părţile,/ ca şi când n-ar fi a ta, ca şi când cu tine împarte/ doar greutatea pietrei de mormânt.“ (Vii şi morţi. Cimitirul Ljubljana-Žale).

 

http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_10_2015.pdf

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară