Ardealul

O ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un măreţ palat, capd’opră de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu mândrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere nile aduce aminte. Un brâu de munţi ocoleşte – precum zidul o cetate toată această ţară, şi dintr’însul, ici colea, se desfac, întinzându-se până la centrul ei, – ca nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri înalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite, cari varsă urmele lor de zăpadă peste văi şi lunci.

Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu crestele încununate de o veşnică diademă de ninsoare, care – ca doi uriaşi – stau la ambele capete ale ţării, căutând unul în faţa altuia. Pădurile stufoase, în cari ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi.

N. Bălceascu, „Ardealul”