Autoportret cu principii

 Cum mă simt, respectîndu-mi principiile? Poate că nu m-aş simţi nicicum în mod deosebit, dacă lumea din imediata mea apropiere nu m-ar face să simt, acut, pe proprie piele, ca să zic aşa, momentele cînd, respectînd principii, îi provoc neplăceri. Desigur, dacă aş şti că foloseşte la ceva să visez, aş visa la o lume în care respectarea principiilor morale să fie de la sine înţeleasă pentru toţi, universal aplicată, firească şi uşoară, ca trecerea cuţitului prin unt şi a peştelui prin apă. Mă doare, nevindecabil, întotdeauna, momentul acela în care, sub ochii reprobatori sau înţelegători sau admirativi sau opaci ai celor din jurul meu, eu mă ţin de un principiu şi cei din jurul meu, nu. Ştiu dinainte că, la un minim exerciţiu democratic, precum votul, voi pierde (eu cred că furtul de orice fel trebuie pedepsit conform legii – dar colegii mei pot considera că a pedepsi studentul dovedit ca plagiator înseamnă „a strica viitorul bietului copil” şi vor vota pentru iertarea, in extremis, a hoţului); ştiu dinainte că voi pleca din orice „for decizional” al mediului meu academic, unde nu voi reuşi să impun respectarea unor principii (anul acesta am demisionat din senatul universităţii mele pentru o problemă de „transparenţă decizională” şi de „solidaritate colegială”, de altminteri principii pe care le consider esenţiale într-un climat academic sănătos; dar e la fel de adevărat că demisia mea s-a justificat prin „motive personale”…). Mă dau deoparte, plec, accept deciziile majorităţii democratic exprimate (ok, şi acesta e un principiu, chiar dacă el se aplică în defavoarea altor principii, cu atîta uşurare cîtă uşurinţă), fac toate acestea cu speranţa că măcar studenţii mei vor vedea ce fac şi unii din ei, cei aleşi (cei sortiţi aceleiaşi singurătăţi principiale?), vor înţelege şi îmi vor urma exemplul. Profesoară pînă la capăt, înţeleg să fac din respectarea principiilor tot o lecţie, chiar dacă una discretă.