Dialectologie şi Pragmatică. Studii de pragmalingvistică a textului dialectal

     Pragmatica este definită, într-un mod cu totul general, drept „studiul utilizării limbajului, în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic, care priveşte propriu-zis lingvistica” (Moeschler, Reboul 1999:13) sau ca „disciplină al cărei obiect îl constituie limba, privită nu ca sistem de semne, ci ca acţiune şi interacţiune comunicativă” (DŞL 2005: 396 – s. a.).

     Pragmatica a cunoscut diferite orientări, în funcţie de modul de abordare a două categorii de probleme: structura limbajului dependentă de context şi principiile uzului limbajului sau ale înţelegerii lui, raportată sau nu la structura lingvistică. Astfel, se conturează două orientări actuale: 1) o pragmatică de tip european (în special de coloratură franceză, dar şi, mai nou, de factură scandinavă), pentru care activitatea enunţiativă reprezintă factorul esenţial al organizării lingvistice; 2) o pragmatică de tip anglo-saxon, care studiază dubla natură – acţională şi interacţională – a comunicării verbale. Dar indiferent de orientare, pragmatica are o problematică proprie, definindu-şi identitatea prin elemente referitoare la: procesul comunicării (emitere şi receptare), context şi strategii comunicative. De asemenea, pragmatica este completată de semantică, între cele două domenii existând o relaţie de complementaritate.

Autorul