„Întregul traseu lăuntric din Fabuloasa călătorie, parcurs cu fantasticul vagon, atât în spații ce stau sub semnul firescului, dar și la nivelul reacției artistice a imaginarului, nu face altceva decât ca, în numeroase rânduri sau printre numeroase rânduri, să constituie un sublim act de recunoștință, un real elogiu al efemerității pe care suntem obișnuiți să o numim viață.”
Alexandra Blendea
„Tenace, strașnicul meu gând mă așteaptă la cealaltă ușă a enigmaticului tren, compus dintr-un vagon fără locomotivă. Zâmbesc domol, ușor derutat, când de pe ultima treaptă a scării pășesc în camera mea de lucru, între rafturile cu cărți. Deja mă aflu pe scaunul meu, cu speteaza lată și curbată, cu suporturi pentru sprijinul antebrațelor, când ele se simt obosite. Gândul firoscos îmi zâmbește încă o dată și se retrage descumpănit în paginile încărcate cu textul noii mele cărți. Îi aud doar glasul: Aici este creația ta, rostuită în această bibliotecă, la masa-birou, cu trudnică zidire.”
Mircea Ioan Casimcea
Aurel PODARU –
O călătorie fantastică
Trecut-au anii…
55 la număr, dacă bine i-am numărat. 55 de ani s-au scurs de când l-am cunoscut pe Mircea Ioan Casimcea, cel venit din Dobrogea natală și stabilit la Turda, repede „adoptat” de Cenaclul literar Pavel Dan, păstorit de Teodor Murășanu, profesorul și mentorul spiritual al marelui prozator născut la Triteni. Acolo ne-am cunoscut, acolo unde mai veneau, printre alții: Vasile Langa, Viorel Știrbu, Vasile Vlad, Grigore Călina, azi, cu toții călători printre stele. Când ne-am cunoscut noi, Mircea avea 28 de ani, eu 24. Și ne-am împrietenit pe loc. Prietenia noastră durează, așa cum am spus deja, de 55 de ani. Acum, mai trainică decât oricând, fiindcă ne leagă, în plus, Asociația Culturală Pavel Dan și revista de cultură „Paveldaniștii”.
Stabilit în orașul de pe malurile Arieșului, Mircea s-a apucat, la modul cel mai serios, de scris. Din 1967, de la debutul său absolut în „Tribuna” și până în prezent a scris 25 de cărți ca autor unic: romane, proză scurtă, poezie, publicistică, asta fără să mai luăm în calcul și prezența sa în numeroase antologii, volume colective etc.
Cea mai recentă „ispravă” a sa este romanul Fabuloasa călătorie, apărut de curând la prestigioasa editură clujeană Casa Cărțiide Știință, în condiții grafice excelente, pe hârtie de foarte bună calitate.
Dar să nu vă închipuiți că autorul respectă normele clasice ale romanului: cu introducere, desfășurare a acțiunii, punct culminant și deznodământ. Dar nici tu personaj principal și nici personaje secundare surprinse în evoluția lor n-ai să afli în aceste pagini. Nimic din toate acestea. Ca și în cazul de față, unde, între cele două coperte ale cărții se află zece povestiri, sau capitole, în care sunt descrise diferite întâmplări și apar personaje diferite. Unitatea prozelor din roman este derulată în imaginația ipoteticului autor, imaginație concretizată pe un ecran situat într-un tren fantasmagoric, compus dintr-un singur vagon, fără locomotivă. Suprarealist și acesta.
Prefața – un mic studiu aplicat – aparține Alexandrei Blendea. Din care musai să cităm, ca să nu ne-o ieie alții înainte: „«Împovărat cu emoții», cum se destăinuie prijncipala voce narativă încă din debutul călătoriei, Mircea Ioan Casimcea transferă această profundă afectivitate cititorului, printr-un condei când ludic, când nostalgic, plin de vigoarea și colocvialitatea prozatorului căruia îi este ușor să găsească suficient material în materia care ne înconjoară și îndestulătoare amintiri în sinele biografic pentru a recrea o lume întreagă, sub semnul celui mai firesc epic.
Amintirea capătă un glas copleșitor, dar de o ritmică naturală, odată cu pășirea pe tărâmul fantastic – vagonul trenului fără locomotivă – , fapt ce anunță călătoria spre și dinspre alte lumi și alte timpuri. Călătorul care ni se destăinuie este unul sensibil tocmai prin puritate și intimism, semn doveditor al marii afecțiuni cu care își privește viața, dar și pe oamenii care i-au îmbelșugat-o. Memoria readuce trecutul în prezent, situându-l pe alocuri într-un fabulos ce animă la o treaptă înaltă a intensității, iar iubirea îi oferă structura vie.”
No, că mi-o luat vorba din gură! Nu-i nimic, o să vă spun eu, în continuare, că scriitorul își propune o călătorie nu doar în timp, ci și în diferite medii sociale, uneori pornind de la cazuri reale, autobiografice, însă întotdeauna cu fantezia „în priză”.O călătororie fantastică. Acesta este motivul pentru care Mircea Ioan Casimcea consideră această călătorie ca fiind fabuloasă. Pentru el modelul elocvent îl constituie – după propria-i mărturisire – scrierea lui Mihail Sadoveanu intitulată „Hanu Ancuței”, unde nouă drumeți aflați în han povestesc, la un moment dat, câte o întâmplare fără legătură una cu alta, însă ceea ce asigură unitatea acestor povestiri este mai întâi unitatea de loc, de spațiu în care se află povestitorii.
De menționat că personajul care îl întâmpină pe povestitorul din acest roman este propriul său gând, „un june înveșmântat cu haine curate de ceferist”. După cum rezultă și din paraagraful de mai jos:
„Sosesc la gară împovărat de emoții, văd trenul, de fapt un singur vagon oprit pe a treia linie. La capătul vagonului mă așteaptă gândul meu viguros, îmbărbătat cu nădejdi și certitudini. Gândul meu, un june înveșmântat cu haine curate de ceferist, cu șapcă nouă, cu cămașă albă, cu lavalieră pe care licărește lumina curcubeului. Îmi întinde mâna dreaptă, își apleacă bustul spre mine, zâmbește reținut și-mi urează bun sosit. Îi privesc privirea limpede, penetrantă, părul gălbui, ușor ondulat, exact așa cum arăt eu la vârsta lui într-o fotografie. Fața radiază bucurie, încet, încet, devine rigidă.. Constat cu voce tare lipsa locomotivei. Răspunde neutru că, de data aceasta, nu este nevoie de tracțiune.. Călătoria se va petrece pe ecranul aflat la celălalt capăt al vagonului, unde mă voi așeza înconjurat de liniște senină. Îmi întinde iarăși mâna dreaptă, urându-mi să mă simt confortabil, alături de persoanele în ambianța cărora am trăit perioade mai lungi, mai scurte din onesta mea viață. Vor apărea, totuși, personaje imaginate de mine, mă asigură în final. Face doi pași înapoi și mă îndeamnă să urc.”
Acest june, gândul, îl însoțește pe autor tot timpul călătoriei fabuloase, în toate cele zece narațiuni/capitole ale romanului, însă își mai face apariția doar în final, când autorul coboară din vagon în camera lui de muncă, «între rafturile cu cărți.»” Iar eu prefer să-l citez pe autor decât să-l comentez, pentru frumusețea spunerii și pentru că e atent cu nuanțele și cu banalul semnificativ, ca și în cazul de față:
„Tenace, strașnicul meu gând mă așteaptă la cealaltă ușă a enigmaticului tren, compus dintr-un vagon fără locomotivă. Zâmbesc domol, ușor derutat, când de pe ultima treaptă a scării pășesc în camera mea de lucru, între rafturile de cărți. Deja mă aflu pe scaunul meu, cu speteaza lată și curbată, cu suporturi pentru sprijinul antebrațelor, când ele se simt obosite. Gândul firoscos îmi zâmbește încă o dată și se retrage descumpănit în paginile încărcate cu textul noii mele cărți. Îi aud doar glasul. Aici este creația ta, rostuită în această bibliotecă, la masa-birou, cu trudinca zidire.”
Aici, în vagon, autorul-naratorr se simte în lumea lui. „Vagonul continuă să mă încarce cu energie pozitivă, deseori debordantă. Deocamdată sunt singur în acest vagon chemat de fantezia mea, totuși tratez singurătatea mea cu dezinvoltură. Am scris despre singurătate, simbolizată de o cameră goală, fără nici un cui bătut în perete, dar și de o femeie înaltă cât pereții, diformă și tăcută, care îl însoțește pe omul singur și se strecoară în casă odată cu el. Singurătatea devine astfel gardă de corp, scut, carapace. Singurătatea se alipește de aragaz, de masa cu mâncare, de chiuveta zgomotoasă, de closetul unde găsește împrejurări favorabile”.
Aventuri în Pitigonia este un alt capitol al romanului, o țară a piticilor, imaginată de autor, cu personaje bizare, cu nume de plante: Păducel, Arin, Pir etc., care locuiesc în scorburaa copacilor În altă narațiune, o fostă elevă îl cere în căsătorie pe autor.
„O privesc contrariat și uimit, însă Buba privește copacii din fața noastră. Unul este tânăr și vânjos, cu crengi joase și puternice. Îl privește insistent, mai mult decât pe ceilalți doi sau trei de lângă el, mai bătrâni, cu tulpini groase și foarte înalți. Zâmbetul se lățește pe obraji, îmbujorându-i privirea, luminându-i fruntea bombată și galbenă. Privirea ei mă învăluie tumultoasă, iar cuvintele ei mă năucesc.:
– Vreau să mă căsătoresc cu dumneta, prințe…
Nu izbutesc să-mi controlez reacția deloc favorabilă acestei propuneri, însă fosta mea elevă mă liniștește întrucâtva: La modul simbolic, domnu’ profesor al meu…
Clatin capul de câteva ori, exprimând astfel neputința mea de a pricepe intenția ei. Mă liniștește, lipindu-și palmele de obrajii mei. Mă retrag încet spre capătul canapelei, însă viitoarea mireasă îmi arată cu bărbia tânărul copac înflorit, apoi mă încunoștiințeză:
– Castanul acesta sunteți dumneavoastră. Am ales castanul plăcut mirositor, copac june, să fie simbolul dumneavoastră. Veți fi acest castan și veți răspunde în locul lui întrebărilor pe care le pune mirelui și miresei… adică doar mirelui… ofițerul stării civile…” (Căsătoria castanului).
Multe s-ar mai putea spune despre această călătorie fantastică, dar în spațiul unei recenzii e imposibil să le cuprinzi pe toare. Voi mai adăuga totuși că Mircea Ioan Casimcea scrie o proză modernă, astfel că alături de realism, lectorul găsește momente de proză fantastică, onirică și absurdă, redată cu afecțiune pentru personaje, alteori cu sarcasm și comic ponderat. Uneori prozatorul folosește stilul eseistic, cu bună impresie asupra cititorului obișnuit cu literatura contemporană. Ultimul cuvânt, însă, îl las în seama prefațatorului, care frumos și cinstit glăsuiește:
„Întregul traseu lăuntric din Fabuloasa călătorie, parcurs cu fantasticul vagon, atât în spații ce stau sub semnul firescului, dar și la nivelul reacției artistice a imaginarului, nu face altceva decât ca, în numeroase rânduri sau printre numeroase rânduri, să constate un sublim act de recunoștință, un real elogiu al efemerității pe care suntem obișnuiți să o numim viață.”
Aurel PODARU