Flori de migdal

Dacă, într-un mod maniheist, oamenii s-ar împărţi în poeţi şi ne-poeţi, dau în scris că Lucia Sav ar fi repartizată fără ezitare în acea parte a lumii destinată a fi locuită de poeţi. Şi i-ar fi repartizată acea parte a limbajului destinată poeziei. „Din lumea reală, / mă voi muta / cu totul în vis” – scrie poeta şi se ţine de cuvânt. Pentru că aripa versurilor sale atinge rar partea întunecată a lumii în cele şapte volume de poezie publicate până acum. Harfe, trandafiri, degetele vântului, eterul, azurul, flăcări, lumini şi umbre, libelule, miresme, buchete imense, stele albastre, sonuri de flaut, roze de aur şi de miere, ferestre luminoase, fulgi de nea, ape clare, pietre preţioase de tot felul etc. sunt elementele unui tărâm serafic, fragil, paradisiac. Chiar şi părţile întunecate ale poeziei sale sunt „subminate” de o anume gingăşie. Privirea Luciei Sav e congenital condamnată să caute şi să găsească Frumosul şi Binele oriunde s-ar ascunde ele. Şi totuşi, poezia ei nu lunecă în „siropos”. Iar asta pentru că versurile au marea calitate de a avea o indiscutabilă limpezime, o tăietură rece. În acest echilibru între cald şi rece, între frumuseţea excesivă şi excesiva claritate, între ambiguu şi exact stă secretul poeziei Luciei Sav.

Ion MUREŞAN