În căutarea bosonului Higgs

Traducere din limba franceză de Mihai Alexandru Petre şi Dalila Pîrvu

     Cartea pe care o ţineţi în mână a fost scrisă de doi universitari francezi: Cristophe Grojean, teoretician, în prezent cercetător la DESY (la Deutsches Elektronen Synchroton, din Hamburg) şi de Laurent Vacavant, Directeur de Recherche la Centrul de fizică a particulelor din Marsilia (CPPM) şi la CERN – poziţie care, în Franţa, este echivalentă cu cea de Profesor universitar. Ambii au avut în ultimul timp relaţii foarte strânse cu CERN-ul, Centrul European de Cercetări Nucleare, de lângă Geneva, unde cartea scrisă de ei este considerată a fi un fel de „vas amiral” („flagship”) al Institutului. Mi-a fost atrasă atenţia asupra cărţii de către colegul şi bunul prieten Grigore Indreiaş, inginer de acceleratoare, care a lucrat mulţi ani în grupa condusă de Profesorul Berend Kuiper la CERN. Cartea se citeşte destul de uşor, adresându-se marelui public. Colegii mei de la Universitatea din Montpellier, Franţa, văzând că pregătesc traducerea ei împreună cu doi tineri studenţi de excepţie, pe care i-am cunoscut cu ocazia conferinţei profesorului Sir Thomas Kibble de la Imperial College, Londra, m-au îndemnat să folosesc acest prilej pentru a face şi un tur de orizont ceva mai complet al cercetătorilor de la CERN. Într-adevăr, CERN-ul nu reprezintă numai experienţe uriaşe executate la marile acceleratoare, dar s-a preocupat şi de o serie de probleme conceptuale fundamentale, cum ar fi cea a opiniei greşite a lui Einstein-Podolski-Rosen asupra lumii în care trăim (o veţi găsi în acest Cuvânt înainte, dacă veţi citi micul capitol despre celebra lucrare a lui John Bell).

     De multe ori am auzit fraza rostită şi de tineri şi de cei mai puţin tineri cercetători care lucrează la CERN, dintre care şi români, „suntem prea mici ca să ne ocupăm şi de altceva decât de treburile zilnice care ni se dau”. Invers, alţii, mai ales dacă deţin în ţara lor de origine şi poziţii administrative importante, sunt convinşi că ştiu deja totul şi chiar mai mult decât totul, dar nu ne vom ocupa de ei aici. S-ar putea prea bine, cum spunea Schiller, ca ştiinţa să fie un „cer înalt”, însă tot el adăuga „dar pentru alţii nu este altceva decât vaca care îi hrăneşte zilnic”.

Profesor emerit Sorin Ciulli