Literatura traumei

Lucrarea tânărului cercetător are în vedere chestiuni legate de război, totalitarism şi dilemele intelectualilor europeni în anii ’40, încercând o radiografie. Premisa de la care porneşte este că deceniul 5 îşi are propriul discurs, ale cărui topoi sunt cu atât mai vizibili, cu cât e vorba de o perioadă de răscruce în istoria europeană a secolului XX, iar trecerea de la lumea veche la noua societate postbelică se face în mod dramatic, furnizând pentru literatură un subiect de tragedie deja trasată în liniile ei esenţiale. Romancierul, filosoful, moralistul, dramaturgul, sociologul sau pictorul pot deveni scribi, rămânând la pura observaţie a realităţilor traumatizante din jur, adoptând cel mai simplu, mai direct şi mai autentic mod de a scrie: jurnalul şi reflecţia subiectivă. În vremuri de restrişte, straturile de codificare implicate în scriitură se reduc. Genurile se topesc într-unul singur, cel al improvizaţiei şi al provizoriului. Nu se mai pot construi sisteme vaste de gandire, după cum nu se mai poate fictiviza atât de uşor, realitatea fiind deja patrunsă de o aură de ficţiune.