Liviu Rebreanu prin el însuşi

Nefiind o fire extrovertită, Liviu Rebreanu se lasă mai greu de descifrat în intimitatea gândului şi a vieţii sale afective. Şi – după cum remarca C. G. Jung – când un astfel de om este dublat de un creator autentic, viaţa lui devine o continuă şi obsedantă pendulare între obiectiv şi subiectiv, o căutare necontenită a Atlantidei sufleteşti, care devine, dintr-un anumit punct de vedere, „materia primă” a plăsmuirilor sale. Este de la sine înţeles că o astfel de „personalitate accentuată” trăieşte mai puţin în timp şi mai mult în durată.

Din acest punct de vedere, s-ar putea crede că biograful lui Rebreanu ar fi mai norocos decât alţi autori. Căci romancierul a lăsat posterităţii un jurnal pe care l-a ţinut, cu relativă consecvenţă, din 1927 până la sfârşitul vieţii. Şi l-a dorit atât de intim, încât a condiţionat publicarea lui de scurgerea a cel puţin trei decenii de la săvârşirea sa. „Omul e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti. Legăturile cu lumile exterioare sânt doar aparente, în orice caz superficiale” – nota de la bun început scriitorul, reliefând necesitatea unei spovedanii pentru sine însuşi. Ca apoi să se dovedească mai mult decât zgârcit cu informaţia privind biografia sa interioară, preferând să se oprească la întâmplările din viaţa sa exterioară. Şi, totuşi, în mod paradoxal, scriitorul ridică un colţişor din cortina lăsată peste meandrele sufletului său, tocmai într-un text destinat publicităţii. Este vorba de Romanul romanelor, manuscris ce a stat la baza mai multor conferinţe ţinute la Bucureşti şi în provincie, având deci un obiect diferit de cel al Jurnalului. Dovadă peremptorie că eul creatorului era împărţit în două componente distincte: cel antrenat în sfera existenţei propriu-zise şi cel implicat în plăsmuirea operei. În ceea ce priveşte distanţa ce desparte intenţia de realizare în întocmirea Jurnalului, s-ar putea formula ipoteza naturii intime a autorului, puţin susceptibilă a surprinde pulsaţii mai fine ale eului său. Romancierul pare a resimţi un fel de teamă instinctivă în a se deschide şi a lăsa posibilitatea unui ochi străin să pătrundă acolo unde el socotea a fi plasate resorturile cele mai delicate ale fiinţei sale. În acest sens este semnificativă o mărturisire din proiectul Spovedaniilor; arătând că alţii au excelat în amintiri menite să-i înalţe în consideraţia contemporanilor, el subliniază: „Eu, dimpotrivă, totdeauna m-am ascuns.”

Autorii