Volumul confesiv „Memoriile dintr-un secol”, elaborat în perioada martie-iunie 1990 şi completat ocazional în lunile următoare, în împrejurări vitrege pentru Edgar Papu – după decesul soţiei (convins fiind că nu va supravieţui acestei pierderi şi pradă unei depresii ce-i inhiba instinctul de conservare), aproape orb (nemaifiind capabil să-şi recitească propriile sale însemnări), dezamăgit de refuzul Editurii Eminescu de a-i mai publica volumul „Scrieri de artă, estetică şi filozofie” (programat iniţial să apară în trimestrul IV. 1989) – Memoriile, spun, aşternute la sugestia mea (idee întărită ulterior de Paul Anghel, singurul care-l mai vizita în recluziunea sa de facto), ca terapie de ieşire din depresie, sunt complet epurate de contingent, aproape anistorice, iar cu excepţia primelor capitole ce tratează copilăria şi prima tinereţe, alcătuirea lor este mediat autobiografică, scrise într-o tehnică de caracterizare prin ricoşeu (depănând mai curând părerile contemporanilor care l-au cunoscut şi apreciat şi abţinându-se de la autoevaluări); apar mai cu seamă consideraţii de natură morală (în acest sens poate constitui un pendant la Jurnalul fericirii), dublate de o discreţie reţinută şi demnă în ceea ce priveşte loviturile soartei sau calamburul injoncţiunilor istoriei, viaţa sa intimă în genere
Recenzii
Nu există recenzii până acum.