Coord. Diana Tetean
În volumul omagial apărut acum cinci ani scriam că Onufrie Vinţeler este încă tânăr. Azi, la venerabila vârstă de 85 de ani este încă plin de energie, dornic să‑şi amintească de vremurile de demult, dar şi să discute despre problemele actuale sau să povestească anecdote sau snoave pentru a‑i binedispune pe cei din jur. Cunoaşte o mulţime de oameni şi la tot pasul întâlneşte cunoscuţi, despre care îţi povesteşte cum i‑a întâlnit, locul de unde se trag. E bucuros să întâlnescă oameni din Alba, „din primul judeţ al ţării”, după cum îl numeşte mai în glumă, mai în serios, să discute despre locurile şi locuitorii de pe Mureş, să afle ce s‑a mai schimbat pe meleagurile, de unde a plecat cu aproape şapte decenii în urmă. Suferă când află că în Căptălan, satul de unde se trage, mai sunt doar patru copii care învaţă în şcoala primară, când în generaţia lui erau 32. Se bucură şi ochii i se umplu de lacrimi când revede locurile unde a copilărit, Mureşul lin curgător cu locurile pentru scăldat, casa părintească din centrul satului, ogoarele bine lucrate, amintindu‑şi de truda cea de toate zilele a părinţilor lui, care pentru a‑şi putea întreţine cei 6 copii, munceau din zori şi până seara. Fiind cel mai mare dintre fraţi avea responsabilităţi multiple: să hrănescă vaca, porcii, găinile, să „sfârmescă cucuruzul” (să scoată boabele de pe ştiuleţii de porumb), să adune buruieni pentru animale, să nu uite să pună lemne pe foc, să măture prin curte sau să cureţe iarna zăpada, să aibă grijă de sora şi fraţii mai mici, iar după ce termina toate acestea, în scurtul timp care‑i mai rămânea, putea să se şi joace. La 12 ani, când tatăl era plecat pe front, îndeplinea deja atribuţiile unui bărbat – ara, semăna, cosea, aduna recolta.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.