Perfecţionarea biomecanicii mişcărilor în jocul de handbal

Procesul de învățare în domeniul sportului prezintă particularități față de învățarea specifică a altor domenii și activități (matematică, lingvistică, filozofie, profesii diferite) datorate în cea mai mare măsură folosirii alternativ sau simultan (în cele mai multe cazuri) a limbajelor verbal și non-verbal, cu precădere gestual motrice.

Numeroase studii referitoare la învățarea motrică, mai ales din zona pedagogiei fac o diferență (este adevărat cu scop didactic) între abordarea conceptuală (limbaj verbal) prin metoda explicației și prin limbajul corporal-motric, demonstrație și execuție propriu-zisă.

Învățarea motrică a fost abordată de numeroși oameni de știință (pedagogi, psihologi, fiziologi, cognitiviști, fizicieni) care au adus contribuții importante, considerând acest domeniu distinct în lumea științei (Secenov, Pavlov, Walon, Sherington, Piaget și Robinson, Babanski, Bruner, Cratty și mai tinerii Paillard, Famose, Fleurance, Durant, Schmidt, Singer ș.a.).

În țara noastră, contribuții substanțiale teoretice și experimentale au adus Gh. Zapan, P. P. Neveanu, A. Roșca, P. Golu, A. Văidean, M. Epuran, M. Zlate, A. Dragnea, S. Teodorescu, M. Stănescu și alții.

Perspectivele din care a fost analizată învățarea au făcut ca uneori acestea să formeze o imagine fracționată, specialiștii în activitățile concrete concentrându-se pe un aspect, cu deosebire cel obiectiv „practic” de efectuare propriu-zisă a actului sau acțiunii motrice care fac obiectul învățării. Este totuși justificată această abordare, având în vedere rolul imaginii vizuale în învățare. În diferite momente ale învățării se accentuează, având o pondere mai mare, conceptele și noțiunile (limbajului verbal) pentru o înțelegere inițială și formarea reprezentării la subiecți a structurii motrice ce urmează a fi efectuată. Aceste abordări sunt justificate în anumite faze ale învățării cu două amendamente referitoare la calitatea și corectitudinea prezentării și predării.

Învățarea motrică trebuie privită (așa cum este de fapt în realitate) ca un proces integral, pornind de la adevărul că personalitatea unui individ nu depinde atât de mult de numărul imaginilor, actelor și acțiunilor motrice pe care le posedă, cât de modul în care acestea relaționează, cu imaginea nouă într-un cuvânt se reorganizează rezultând o structură imagistică nouă.

Autorul