Trupul mamei mele

1 recenzie pentru Trupul mamei mele

1. 

   https://www.revistascrisulromanesc.ro/ – septembrie 28, 2021

   Fawzia Zouari – povești și taine „Nu putem să ne trăim viaţa și s-o povestim.”
   (Fawzia Zouari, Trupul mamei mele)

   Orice se poate povesti, fata mea: bucătăria, războiul, politica, averea, dar nu și ce se petrece înlăuntrul unei familii. Ai scoate-o astfel de două ori la vedere. Allah ne-a povățuit să învăluim toate tainele, iar cea dintâi este femeia! Sunt cuvintele pe care le adresează Yamna, protagonista a cărei existență este recompusă din amintirile celor care au cunoscut-o, fi icei sale, plecată de acasă, din Tunisia, și stabilită în Franța. Yamna e mama, dar, în egală măsură, matriarha, stăpâna incontestabilă și păstrătoarea tuturor tainelor neamului ei. Și exact acesta este pretextul narativ de la care pornește Fawzia Zouari în romanul său, Trupul mamei mele. Scriitoare și jurnalistă de origine tunisiană, doctor în literatură franceză și comparată, Fawzia Zouari a publicat mai multe romane, printre care La caravanne des chimères (1989), Ce pays dont je meurs (1999) sau La deuxième epouse (2006), dar și excelente volume de eseuri: Pour en fi nir avec Shahrazad (1996), Le voile islamique (2002), Molière et Shéhérezade (2018). Publicat în anul 2016, Le corps de ma mere a fost recompensat cu Premiul Comar d’Or și Premiul celor cinci continente ale francofoniei. Excelent primit de critica literară și de publicul cititor, Trupul mamei mele este nu doar povestea tulburătoare a vieții unei femei în Tunisia epocii anterioare Revoluției Iasomiei, ci și istoria sui-generis a unei întregi civilizații și a lumii tradiționale a beduinilor. O poveste care are deopotrivă darul de a o repune pe fi ica plecată departe, în Franța, și convinsă că e complet integrată în universul occidental, cu limba și cultura acestuia, în contact cu valorile și regulile unei lumi de care, chiar dacă s-a desprins fi zic, continuă să rămână legată, deși uneori chiar ea e sufi cient de puțin înclinată să accepte asta. Iată ce scria, în acest sens, Fawzia Zouari însăși, în volumul său de eseuri intitulat Molière et Shéhérezade, defi nind implicit experiența exilului spiritual și fi zic, dar și pe aceea a celor două limbi și culturi de care întreaga sa viață și experiență culturală au fost modelate: „Nu mă împotrivesc, așa cum te lași în voia curentului. Îmi spun: există o singură limbă, un univers în sine. Un tărâm de cuvinte, de povești și de închipuiri. Tot ce trebuie e să-ți faci un loc înlăuntru, să vii cu metaforele tale originare, cu poveștile și visurile tale și să începi să altoiești efi gia strămoșilor tăi pe trunchiul altor strămoși, să-ți sădești amintirile pe țarini brăzdate deja, să taci ca să dai glas vocilor lăuntrice, să clădești alte mausolee și să te reculegi la alte morminte. Și iată-mă între două planete/limbi. Și nu se întâmplă nicio dramă și nici nu te simți în exil. Căci de mine depinde să fi u punte între ele.” Romanul Trupul mamei mele este împărțit în trei părți (Trupul mamei mele, Povestea mamei mele, Exilul mamei mele), cărora li se adaugă un Prolog și un Epilog. Textul, având, pe alocuri, accente desprinse parcă din cele O mie și una de nopți, dar fi ind infuzat și cu neașteptate fragmente relatate în cheie ironică ori comică, precum și cu pagini întregi de profunde meditații, prin intermediul cărora autoarea rostește, cu hotărâre, numeroase adevăruri ale lumii arabe (analfabetismul fetelor și accesul difi cil la educație, violența domestică etc.) pune în fața cititorului istoria vieții Yamnei, mama naratoarei. Dar, cartea se dovedește a fi și o extraordinară călătorie în istoria culturii tunisiene, o explorare curajoasă și profundă a unei lumi patriarhale în esența sa, dar în care, totuși, puterea și infl uența femeilor nu pot fi negate. Astfel încât viața Yamnei și, în egală măsură, a celorlalte femei din neamul de beduini din care aceasta face parte, este o epopee a suferinței și a renunțărilor, a lacrimilor ascunse și a eșecurilor acceptate, însă, în unele momente, aceeași viață apare drept celebrare a frumuseții, a încrederii în sine, a forței de a merge înainte, indiferent de câte greutăți i s-ar ivi în cale: „Reputația de eleganță a Yamnei a ajuns peste hotare. Doamnele cereau să li se aducă «catfi ea Yamna» ori stofă de culoarea «fucsia Yamna». O admirau pe soția lui Fares, care purta două bucăți de material suprapuse. […] Astfel încât puteai s-o privești ceasuri întregi crezând că te uiți la o cutie muzicală expusă în vitrina unui magazin de bijuterii, al cărei refren ar fi fraza care-i era dragă: «Spuneți-i soarelui să strălucească, de nu, strălucesc eu în locul lui!»” Acțiunea începe în primăvara anului 2007, când, într-un spital din Tunis, Yamna își trăiește ultimele zile, înconjurată de copiii săi, Noura, Jamila și Souad, cărora li se alătură fi ica, respectiv sora, înstrăinată de ani de zile, plecată de acasă și stabilită în Franța. Iar aici, cea receptată inițial drept străină și incapabilă să-și mai înțeleagă familia și neamul, încearcă din răsputeri să afl e totul despre mama sa, adică să descopere toate tainele, toate secretele pe care, în adolescență, Yamna refuzase să i le împărtășească, convinsă că puterea unei femei stă (și) în capacitatea de a-și duce cu sine tainele în mormânt. Impresionată și tulburată deopotrivă de slăbiciunea mamei, ale cărei păr și trup nu le văzuse niciodată până atunci, franțuzoaica își rememorează trecutul, încercând să înțeleagă, acum, după ani de zile, de ce s-au întâmplat unele lucruri sau, mai precis, de ce s-au întâmplat așa. Simțind mereu că ceva îi scapă, că mereu rămâne ceva nelămurit sau imposibil de înțeles, ea are șansa să vorbească, fi nalmente, cu Naima, femeia care o îngrijise și o însoțise în ultimii ani pe mama sa, adevărata sa moștenitoare, după cum Yamna îi spusese nu o dată. Iar aceasta, după îndelungi ezitări, îi va spune povestea mamei sale… Abia acum vălurile bine trase par a se ridica, iar tainele, atât de bine păstrate, sunt dezvăluite. Sau, cel puțin, o parte din ele. Se dovedește, acum, că tatăl Yamnei, Gadour, cel numit leul văilor, din cauza numeroaselor sale aventuri extraconjugale, o rănise profund pe mama acesteia, Tunes, luându-și o a doua soție, mult mai tânără. Ignorată, la naștere, de unica moașă din partea locului, care alege să o ajute pe cea de-a doua soție – dar mai tânără… – a lui Gadour, și plecată dintre cei vii din cauza complicațiilor apărute în acele momente, Tunes îi cere Yamnei, de-abia o fetiță pe atunci, să-i promită că nu va permite niciodată bărbatului său să-și ia o a doua soție. Fidelă acestei promisiuni, Yamna va păstra toată viața dușmănie față de cealaltă femeie, cea pe care o consideră responsabilă de moartea prematură a mamei, dar va reuși să se impună în fața lui Fares, soțul său, pe care îl provoacă adesea și pe care ajunge chiar să-l amenințe că îl va ucide dacă va îndrăzni să aducă încă o femeie în casă. După ani de zile, când Fares nu mai e nici el printre cei vii, iar copiii și-au văzut de viețile lor, Yamna ajunge să aibă un comportament greu de înțeles pentru toți cei din jur. Căci, convinsă cu greu să plece de acasă, din acea lume tradițională pe care o cunoștea și unde se putea orienta și impune, ea va locui la Tunis, îngrijită de fi icele și de fi ul său, însă neînțeleasă de niciunul din ei. Plină de furie uneori, înclinată spre disprețul la adresa celorlalți și recurgând adesea la un limbaj scandalos, Yamna pare a fi alta și altfel, odată cu desprinderea de locurile natale. Doar Naima o înțelege și, după ani de zile, fi ica sa venită din Franța în acel loc îndepărtat, pe care abia cu greu îl mai poate numi acasă. Yamna nu mai era ea căci, odată cu plecarea forțată din lumea beduinilor, ea nu mai știe cum să trăiască dar, pe de altă parte – doar aparent paradoxal! – vrea să trăiască. Vrea să trăiască și să se simtă femeie, admirată, privită, iubită, câtă vreme, în toți anii lungii sale domnii și dominații asupra întregii familii, se simțise doar soția lui Fares și mama copiilor lui, și foarte puțin femeie… Cartea cucerește prin capacitatea autoarei de a spune chiar și acele lucruri de care cei și mai ales cele venite din lumea arabă se feresc, prin expresivitate, prin temeritatea de a explora zone ce rămân, adesea, ascunse sub vălurile ce acoperă existența femeilor din Tunisia – și nu numai. Sau, după cum scrie Boualem Sansal în prezentarea pe care o face acestui roman, „Fawzia Zouari ne oferă o extraordinară poveste de familie, shakespeariană prin subiect, amploare și stil, o poveste în care cititorul este prevenit că va fi prins într-un vârtej, încă de la primele pagini, că nu se va putea sustrage dorinței, plină de primejdii, de a-și întoarce privirea spre sine și de a-și pune întrebări despre istoria propriei familii. Va citi povestea Fawziei Zouari și va scormoni totodată înlăuntrul său.” Fawzia Zouari, Trupul mamei mele. Trad. de Alexandra Ionel, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2020