„«De ce?» este o alertă, o alarmă cu radicalitatea și neliniștea sa“. Interviu cu Jean Marc Turine, în Observatorul cultural

„«De ce?» este o alertă, o alarmă cu radicalitatea și neliniștea sa“. Interviu cu Jean Marc Turine, în Observatorul cultural

Jean Marc Turine, scriitor belgian de limbă franceză, a fost prezent de curînd la FILIT, participînd la lecturi și întîlniri cu liceenii, precum și la o lansare a cărții sale La Théo des fleuves/Teo­dora, fiica fluviilor (apărută la Casa Cărții de Știință în 2020, în traducerea lui Andrei Lazar) la Institutul Francez din Iași, în compania directoarei Muriel Augry-Merlino și a traducătorului cărții. Romanul La Théo des fleuves (2017) a fost recompensat în 2018 cu Prix des Cinq Continents de la Francophonie pentru omagiul adus nu numai romilor, ci tuturor celor oprimați, exilați, victime ale ideologiilor dezumanizante care au marcat secolul al XX-lea.

 

Dragă domnule Jean Marc Turine, în cartea dumneavoastră La Théo des fleuves/Teodora, fiica fluviilor, puneți în valoare relația personală cu memoria, atît de diferită de la o persoană la alta: Teodora are o foarte bună memorie, povestește și își împărtășește istoriile cu ceilalți. Dimpotrivă, Nahum are „memoria albă“ din cauza trau­matismelor. Iar Assia nu vrea decît să uite ce-a trăit în lagăr. Oamenii din cartierul unde bătrîna Teodora s-a întors nu se sinchisesc de rememorările sale, considerînd că important e să scape de sărăcie, să supraviețuiască aici și acum. Iată o paletă întreagă de raportări la memorie. E o temă majoră a scriiturii dvs, vreți să ne vorbiți, vă rog, despre ea?

Înainte de a vă răspunde, aș vrea să evoc un scriitor care a fost și rămîne important pentru mine, pe suedezul Stig Dagermann, care scria: „Cum e posibil, de exemplu, să te comporți, pe de o parte, de parcă nimic pe lume nu ar avea mai multă importanță decît literatura, în vreme ce, pe de altă parte, e imposibil să nu vezi că în jur oamenii luptă împotriva foamei și sînt obligați să considere că lucrul cel mai important pentru ei este cîștigul de la sfîrșitul lunii? Căci el [scriitorul] se împiedică de un nou paradox: el, care nu voia decît să scrie pentru cei cărora le e foame, descoperă că doar cei care au destul de mîncare au răgazul de a-și da seama de existența lui“ (Scriitorul și conștiința).

Memoria este deseori încurcată, dezorganizată, în principal atunci cînd încearcă să restituie evenimente foarte traumatice. Istoricii o știu, ei care analizează și verifică informațiile precum mărturiile, înainte de a pronunța un „adevăr istoric“. Memoria este parțială și părtinitoare. Memoria nu atestă nici o cunoștință, abia o pricepere, ea amestecă și încurcă existența vie a evenimentelor și reminiscențele sale, împletirile lor de neînțeles, confuze, memoria mă dezgolește în tăcerea – sau tulburarea – de neșters, tumultuoasă a amintirilor mele. O dezgolire fără pudoare. O dezgolire precum a unei femei în momentul nașterii. Memoria nu are valoare de cunoaștere, nici de adevăr. Trebuie să verificăm amintirile, să le confruntăm. Dar cu ce? Cu cine?, dat fiind că de cele mai multe ori sînt singurul protagonist al povestirii memoriale pe care o întreprind. Trupul meu știe mai bine ce s-a întîmplat, căci eu m-am forțat să uit, să golesc coșul de gunoi al resentimentelor mele ani și ani la rînd, timp în care trupul meu n-a uitat nimic, n-a putut uita, chiar dacă ar fi vrut cu cea mai mare hotărîre și voință. Trupul meu înfierat cu un semn invizibil și de neuitat totodată. Un jăratic mereu dormitînd. O incandescență neputincioasă. Iată ce mi se pare că încearcă să exprime Teodora prin istorisirea sa, fără farduri, nici iluzii, fără ca pentru asta să fie blazată de viața sa; Nahum, prin golul, prin gaura neagră absolută în care s-a închis încă de mic copil, crescînd într-o lipsă a trăirii, într-o lipsă de ființare, pe care n-o vom descoperi decît la sfîrșitul romanului, iar Assia, prin faptul că nu dorește să‑și rumege întruna durerea de a fi trăit ceea ce a trăit. Cît despre sătenii care nu acordă a­ten­ție sau doar prea puțină la ceea ce povestește bătrîna Teodora, asta face indirect refe­rință la „filozofia“ de viață țigănească: trecutul nu-i decît nenorocire, nu vrem să ne amintim, viitorul e nesigur, mai bine să nu te gîndești la el, doar prezentul, hic et nunc, ne preocupă. În roman, într-adevăr, se întretaie mai multe drumuri ale memoriei, fără să se contrazică, probabil că se completează, dezvăluindu-i complexitatea și paradoxul. Ce vrea cel/cea care scrie? Să acționeze mai degrabă decît să dea mărturie. Cu o nevoie urgentă. Să scrie, să ima­gineze, să viseze, așa încît cuvintele sale, închipuirile sale și visele sale să fie de ajutor în realitate, să schimbe spiritele și inimile, să deschidă o umanitate cu adevărat umană. Și totuși, în aceeași clipă, o voce îi suflă că nu va fi posibil, cuvintele sînt cuvinte pe care vîntul ordinii stabilite le mătură, iar visele nu sînt decît licurici. Cel/cea care scrie poate acționa, cînd nu știe decît să-și amintească?

Romii au fost și ei masacrați de naziști, într-un genocid adesea ocultat

Vă interesați de psihologia personajelor cu meandrele lor. De exemplu, de la dispariția oricărui sentiment și gînd în timpul torturilor și al vieții de mizerie din lagăre pînă la bucuria de a se simți din nou viu sau de a redescoperi plăcerea de a cînta la acordeon sau de-a face dragoste. Legaţi, deseori, mărturia cu trăirile?

Nu sînt sigur că psihologia personajelor mă interesează, pentru că ar însemna să construiesc o narațiune știind încotro mă îndrept, or eu nu știu nimic despre asta. Nu am nici un plan. Înaintez „pe orbește“. Nu mă încurc de nici o intenție. Povestea pe care o scriu sau vreau s-o scriu, cu personajele care-o traversează și o compun, mi se impune de la sine. Ceea ce nu înseamnă că mă iau drept un demiurg capabil să „creez“ o narațiune ex nihilo, nu, asta înseamnă că lumea exterioară sub influența căreia sînt precum toți ceilalți, într-un anumit moment, îmi sugerează să scriu de­spre cutare sau cutare eveniment, pe care l‑am întîlnit sau însoțit o perioadă din viața mea. Pentru Teodora, fiica fluviilor, e evident că vizitele frecvente în taberele de romi instalate în condiții nu de viață, ci de supraviețuire, m‑au condus să scriu aceste pagini și că întîlnirile repetate cu supraviețuitorii din lagărele naziste au ieșit la suprafață în momentul scrierii, pentru că romii au fost și ei masacrați de naziști, într-un genocid adesea ocultat, chiar negat. Fără nici o îndoială că elemente imaginare se întrepătrund cu mărturisirile auzite ale supraviețuitorilor. Faceți referire la acordeon ca la o expresie a unei înnoiri posibile, în acest sens, mi se pare că Miguel Angel Estrella, pianist argentinian torturat în Uruguay, în timpul dictaturii din anii ‘70-’80, care, pentru „a rămîne în viață“, cînta pe o claviatură mută, fabricată din carton și hîrtie, a fost desigur hotărîtor pentru a scrie aceste pagini. O întrebare se ivește adesea în legătură cu lagărele: cum se face că n-a existat o revoltă din partea prizonierilor? Un prieten care a supraviețuit, Tobias Schiff, mi-a explicat că foamea îi ocupa întruna creierul, că nici o altă idee nu-i pu­tea veni. Creierele ne erau distruse de foame și sete, iar „inimile ne deveniseră la fel de nesimțitoare precum rocile fosilizate“. De la acest punct înainte, naziștii puteau face orice vo­iau. Sînt numeroase exemple de supraviețuitori care au mărturisit despre asta în cărți, Primo Levi, sau în pictură, pictorul rom Ceija Stojka. Memo­ria redă sensul pierdut al evenimentelor. În același timp, pentru a suporta să trăiești, trebuie să uiți. Să uiți cu totul o parte importantă din ceea ce este și a fost trăit.

Cartea dvs. strigă de mul­te ori un „De ce?“. El e rostit de mai multe guri, de Teo­dora, de mama Euphrasiei, de Nahum. În fața absurdității, cruzimii și a răutății, acest „De ce?“ răsună în gol. Cartea dvs. încearcă, în mod evident, măcar să facă auzit acest „De ce?“, precum și vocile care mărturisesc depre ororile războiului, ale lagărelor de concentrare, ale dictaturilor, ale mizeriei și discriminării. Dar este el oare auzit cu adevărat în realitate?

Acești „De ce?“ sînt strigați zilnic, peste tot, fiecare dintre noi îi poate auzi, după cum îi poate profera. În orice fel. Dar nu este cu putință să-i considerăm cu tot ceea ce presupun, angoasă, neînțelegere, indignare, fără să ne pierdem limanul. În mod radical. Nebunie sau sinucidere. Toate situațiile din roman care atrag după sine această întrebare sînt bineînțeles imaginare, dar nici una nu este imposibilă în realitate. De exemplu, violul este „o armă de război“, practicată banal de toate armatele din lume, fără îndoială de mult timp, în vreme ce e condamnată drept crimă de instanțele politice internaționale. Tot astfel, într-un conflict, pedepsele colective împotriva populației civile sînt asimilate, în dreptul internațional, crimelor de război, ceea ce nu împiedică practicarea lor. La fel ca și tortura. Cum realismul nu mă interesează prea mult în scriitura romanescă, nu precizez nici locurile, nici datele cînd povestesc despre crime de o barbarie care nici măcar nu se ascunde, asta nu înseamnă că astfel de crime n-au fost comise sau că nu sînt încă în anumite regiuni ale lumii. Societățile fac un mic pas pentru a ieși din jungla umană, atunci cînd proscriu pedeapsa cu moartea. Dar contradicțiile în flagrant sînt evidente: comerțul cu arme e înfloritor. Este chiar o competiție pentru podium, pe cine să alegi să fie pe primul loc dintre furnizorii de moarte. Arme din ce în ce mai sofisticate, care evită ca ucigașul să-l vadă pe cel care-l omoară. Trebuie, în fața acestui gol care înconjoară, în general, acest „De ce?“, trebuie pentru asta să nu-l rostim? Nu. Dar trebuie să nu ne înșelăm asupra importanței refuzului manifestat: ea este minimă. Acest „De ce?“ este o alertă, o alarmă pe care o considerăm sau nu cu însemnătatea, cu radicalitatea și neliniștea sa.

Povestea Teodorei în căutarea lui Nahum și a lui Aladin devine povestea sfîșierilor ce traversează epoci și continente. Teodora întîlnește ființe lovite de războaie, de nedreptăți, pe cale de a se reconstrui sau de a rătăci pe mare, ca să-și găsească salvarea. E ca și cum ați fi vrut să faceți o hartă incriminantă a nebuniei umane… Le dați o voce celor fără voce, ființelor frînte, invizibile. Scriitura dvs. este angajată împotriva atrocităților și a uitării lor. Poate schimba scriitura perspectiva asupra lumii, poate ea îndigui discriminarea rasială? Are o forță de acțiune?

Nu. Ar fi prea frumos. Romanul, poezia, teatrul și celelate forme de expresie sînt necesare, chiar esențiale sufletului unei societăți, înfloririi sale, umanității sale, dar impactul de­nunțării, al contestării ordinii lucrurilor la un moment dat nu are decît prea puțin efect concret privitor la continuarea unei stări de fapt. Exemplele nu lipsesc, dar am să rămîn la romanul meu Teodora, fiica fluviilor, poate cîțiva cititori vor încerca să aprofundeze ceea ce romanul spune despre genocidul țiganilor. În acest caz, voi putea considera că am reușit un lucru cît de mic. O comunicare a avut loc. Dacă nu o comunicare, măcar o împărtășire. Forța de acțiune solitară e importantă, dar ea trebuie să întîlnească, cred, o forță formată de un ansamblu. Și dacă asta se întîmplă, e în pofida mea. Căci eu cel care scriu sînt un martor sau un simplu voyeur? Să scrii despre moarte sau o relație de iubire înseamnă să fii prezent acolo. Eu cel care scriu asist la scenă… de ucidere sau de iubire…

Există în trupul-carte o inocență universală

Trupul-carte al mamei Teodorei este o metaforă a trupului care trăiește în armonie cu universul, al trupului cufundat în viață, străbătut de bucuria de-a trăi. E interesant să te vezi pe tine asemenea unei cărți care se scrie în fiecare moment. După revenirea din lagăr, Teodora se scaldă în fluviu, aducîndu-și aminte de mama sa, de ei trupul-carte. Reușește, prin ce forță și grație?!, să-și recapete bucurie de a trăi, măcar în răstimpuri. Cum ați procedat ca să puneți carne pe oasele mărturiei Teodorei? Cum ați creat scenele concrete, cu atmosfera, culorile și sentimentele lor? Care este partea mărturisirii și care este cea a imaginației în cartea dvs.?

Înainte de toate, un roman este o muncă ghidată, orientată de imaginar. Cît despre a afla cum am făcut „să pun carne pe oasele mărturiei Teodorei“, ca să reiau cuvintele dvs., nu sînt sigur că pot s-o spun explicit. Mi se pare că viața pe care am îndurat-o, viața mea mascrată din timpul adolescenței, își aduce aminte de ceea ce n-am cunoscut, văd sau întrevăd ceea ce n-am văzut, dezumanizarea la care au fost supuși deportații în lagărele naziste. Încă o dată, lipsa e constitutivă unei nașteri. Totuși, exemplele care ilustrează o formă sau alta de dezumanizare nu lipsesc nici azi: soarta prizonierilor palestinieni din închisorile israeliene, prizonierii din Guantanamo, și unii, și ceilalți torturați, închiși fără proces. În mîinile arbitrariului și ale brutalității. Citez aceste exemple tocmai pentru că țările responsabile de aceste practici ilegale sînt prezentate constant drept democrații (în afară de acestea, aș putea cita China sau Rusia sau Turcia, care violează cu veselie dreptul internațional). Cred că am scos din străfundul meu ceea ce nu cunoș­team. Trupul-carte al mamei Teodorei este expresia științei pe care fiecare dintre noi o posedă în sine însuși, trupul-carte nu are sau n-a avut acces la cunoștințe deprinse din cărți sau studii, pentru asta nu este mai puțin de o minunată bogăție de suflet și gîndire. Trupul-carte al mamei Teodorei reprezintă un popor al cuvîntului care înlocuiește scrisul prin muzică, poveste sau mit. Există în trupul-carte o ino­cență universală care spune nu dezmățului autorității, dominației. Trebuie să ai o muzică a ta ca să faci să danseze lumea, scria Nietzsche.

Scrisul vibrează în ciuda zumzăitului asurzitor ale lumii

Aveți o manieră poetică de a povesti. De ce ați hotărît să introduceți melodiile poetice ale frazei, mai degrabă decît fraza nudă a mărturiei? Naratorul devine astfel cutia de rezonanță a povestirii, a trăirilor personajelor? Este naratorul precum acordeonul lui Aladin, care cîntă, povestește și încîntă?

Mi se vorbește deseori de „poezia“ pe care cititorul o descoperă în cărțile mele. Ce este această poezie care-mi vine spontan atunci cînd scriu sau încerc să scriu? Sînt cuvinte care nu-mi spun nimic, precum inspirație. Nu știu ce este. Și mi-e greu, foarte greu să încerc a da un răspuns. Fără îndoială, mi-e necesar să folosesc o reverie pentru a scăpa de ilustrarea realistă, ca să scap de ceea ce numiți „fraza nudă a mărturiei“. Mărturia este importantă: ea spune „iată ce am trăit“. Naratorul nu este martorul, este cel mult vocea sau ștafeta sa, de aici înainte, naratorul e liber să edifice sau să povestească faptele în felul său (poetic sau…), dat fiind că nu face o muncă științifică de istoric sau sociolog. Am impresia că mă repet în răspunsurile mele, dar e adevărat că a scrie este o muncă solitară, profund solitară, care vibrează în ciuda zumzăitului asurzitor ale lumii. A scrie înseamnă să fii debordat, într-o gaură din care trebuie să încerci să ieși. Dar poate e posibil să înlocuim cuvîntul poezie cu cuvîntul muzică. Dacă nu e muzică în cărți, nu există carte, ceea ce înseamnă că 90% dintre cărți nu sînt cărți, sînt lecturi, așa cum citești ziarul în timp ce faci baie, spunea Marguerite Duras.

Reacția „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ îmi este insuportabilă

„Acordeonul inventează drumuri lăturalnice în pîntecul opresiunii“, scrieți. Cre­deți că muzica și dansul au efecte terapeutice. De exemplu, „cîmpul de muzică“ în care pătrunde Nahum îi aduce vibrația sufletească de care devenise incapabil, îi ofe­ră o origine, precum și înțelegerea iubirii dintre Aladin și Teodora. Și dacă Nahum nu reușește să se exprime prin cuvinte, reu­șește s-o facă prin dans.

Muzica, mi se pare mie, în același fel ca și alte forme de expresie, nu numai în ceea ce e considerat convențional arte, poate avea efecte terapeutice, dovada este Angel Miguel Estrella, pianistul pe care l-am menționat mai sus. Nimic nu l-a putut salva de la nebunie, dacă nu amintirea pianului dinăuntrul său. De altfel, îl și evoc pe acest pianist în roman, fără să-l numesc, scrind că Aladin cînta pe o claviatură mentală, se agăța precum un naufragiat de colacul său de salvare. Nahum ține moartea la distanță grație dansului. Assia, grație cîntecului. Nahum și Assia se bucură de iubirea născută după frîngerea lor, grație trupului cîntînd al tinerei și trupului dansînd al tînărului.

Cîntecele și poemele introduse în roman aparțin personajelor sau sînt inventate?

Poemele reluate în roman sînt scrise de Rajko Djuric și de Pietra Vasli, doi poeți romi, unul sîrb, altul bulgar. Le aduc astfel un omagiu. Lui Pietra Vasli în mod special, atunci cînd îi împrumut expresia „negresă albă“, feminizarea superbului său poem Negrii albi, romii sînt negrii albi.

Există reacții diverse față de distrugerea și descompunerea umană: dorință de răzbunare, dorință de uitare sau orientarea către ceea ce contează, iubirea și bucuria de-a trăi. Assia își regăsește cuvintele și bucuria de-a cînta, în vreme ce alții nu. Îl iubește pe Nahum, „copilul alb al țiganilor“. Teodora rezistă tentației de a-l ucide pe milițianul asasin și violator al Euphrasiei, mîngîind părul blond al fiicei lui blonde. Este un întreg repertoriu de atitudini. Sînt ele adevărate sau ați brodat în privința lor?

N-am impresia că romanul „brodează“ în privința reacțiilor unora sau a altora, care au cunoscut cu toții aneantizarea sau desintegrarea. Răzbunarea mi s-a părut un răspuns inadecvat la crimă, inadecvat pentru că te coboară la nivelul celui care a comis-o. De aceea m-am opus dintotdeauna cu înverșunare pedepsei cu moartea aplicată de state împotiva indivizilor criminali. Reacția „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ îmi este insuportabilă, pentru că nu poate ușura cu adevărat o conștiință zdrobită. Nu e vorba nicidecum despre iertarea în sensul creștin al termenului (îmi dai o palmă pe un obraz, trebuie să-l întorc și pe celălat), cu siguranță nici despre uitare. Uitarea unei crime nu e de luat în considerare de cel/ cea care i-a fost victimă, chiar dacă actul suferit intră treptat într-un gol, un abis, în întuneric, pentru a putea supraviețui apăsării. Răspunsul este de găsit în sine, fiecare pentru sine, ca să încerci să trăiești adecvat ceea ce vrei sau poți încă după un act josnic ce ți-a fost aplicat.

Cartea are și un fir de roman polițist sau de aventuri: a regăsi urmele ființelor dragi dispărute. Un fir care ne îmbarcă într-o călătorie între verosmil și neverosimil. Acest fir s‑a prezentat de la sine, de la început?

Puteți vedea în roman o căutare a aventurii, dar nu e căutarea aventurii de dragul aventurii, adică de amuzament. Nu e vorba nici despre o istorie lineară, totul se află mai degrabă în ceea ce înconjoară povestea, în laturile sale. Sau în non-spus. Ceea ce poate să vă facă a spune „o călătorie între verosmil și neverosimil“. Dacă așa este, atunci nu, firul acesta nu s‑a prezentat de la sine, ci foarte lent, ca o urcare la suprafață a cuvintelor, după o lungă ședere în apnee.

Comunitate utopică spontană, bazată pe refuzul opresiunilor

Vaporul Sâmaveda ar putea fi văzut precum o arcă a supraviețuitorilor, toți cu o istorie tragică, deveniți hoinari? Cum v-a venit ideea cu Sâmaveda? Această conversie a victimelor opresiunii și discriminării în hoinari visători nu este oare mai degrabă o utopie? O utopie care readuce echilibrul interior?

Cuvîntul sanscrit Sâmaveda înseamnă blîndețe, gentilețe, primire și cuvinte binevoitoare, e vorba de o carte de laude cîntate, destinate brahmanului cîntăreț în induism. Fac precizarea asta, deși nu știu nimic despre această practică religioasă. Doar sonoritatea numelui m-a sedus să botez un vapor comandat de Joseph Fou­drol, care apare deja în romanul meu Foudrol (Editura Esperluète, 2006). În acel roman, era descris ca un copil diferit, care nu se putea adapta la școală și care mai ales intuiește și își însușește angoasele tatălui său medic, întors zdrobit din tranșeele Pri­mului Război Mondial. Dar nu e nevoie să fi citit Foudrol ca să înțelegi ceea ce propun ca mod de viață căpitanul Joseph Foudrol și prietenii îmbarcați împreună cu el pe un vapor care străbate mările lumii. Firește că e o invenție. Cît despre cum mi-a venit ideea sau de unde, habar n-am. Da, cu toții formează o comunitate utopică spontană, o comunitate bazată pe refuzul opresiunilor de oriunde ar veni ele și de orice natură ar fi ele. Acei oameni împărtășesc înainte de toate un lucru: o distrugere a lor de evenimente conduse de oameni (precizez asta în opoziție cu evnimentele distructive naturale, moartea, boala). Cuvîntul Sâmaveda cu semnificațiile sale, precum numele unei locuințe comune, să fi atras el crearea acelei comunității? Mi-aduc aminte în mod nelămurit că simțeam dorința să‑l regăsesc pe Joseph, să-i dau o viață tangibilă într-o carte. Mă urmărea, devenise o obsesie precum un frate prea repede abandonat. Toți acei oameni, descoperă Teodora, se realizează plecînd de la o lipsă de a trăi, lipsă pe care ea însăși o resimte și poate s-o spună, începînd cu compania lor.

Această Teodora a fluviilor, atît de concretă și înduioșătoare este mai mult decît un personaj. Ai impresia că ești lîngă ea și‑i asculți istorisirile. E important că ați întîlnit‑o pe acea femeie romă, că i-ați ascultat mărturia, dar cred că la fel de importantă este prezența scrisă a acestei femei. Ați avut modele reale și pentru Nahum, Ala­din și Assia? Cum v-ați construit personajele?

Teodora sintetizează într-un fel îndepărtat două femei relativ în vîrstă, întîlnite între 1994 și 2000. Nu-i locul aici să vă povestesc în ce împrejurări, ar fi prea lung, am cunoscut-o pe Pisla Helmsteter în 1994, la Bruxelles, prin intermediul lui Yehudi Menuhin. Pisla era o țigancă franceză, locuia la Bar, în regiunea Strasburg. Complet analfabetă, era o povestitoare uimitoare, surprinzătoare, neobosită. O minunăție de care nu te plictiseai. Ne‑am văzut în mai multe rînduri și am dat cîteva extrase din mărturiile sale într-o emisiune France Culture. Pisla mi-a vorbit despre tinerețea sa din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, despre viața în rulote, în mijlocul pădurilor, pe drumurile de țară și de­spre muzica nelipsită din fiecare seară în jurul unui foc. S-a măritat cu un bărbat care nu era țigan, din dragoste, împotriva voinței părin­ților săi. În timpul războiului, n-a fost deportată, a trăit mai mult sau mai puțin clandestin în Alsacia, la frontiera cu Germania. Cealaltă se chema Frederika Krazsnaï, romă de origine maghiară, refugiată la Strasburg, scăpată din lagărele naziste. Frederika a sosit în Franța cu familia sa formată din 50 de persoane care au fugit de pogromul din Ungaria, de la Zamoly. Teodora nu e nici una, nici cealaltă. Am construit-o pornind de la aceste două femei, dar ea nu le reprezintă. Încă o dată, nu pot să spun de unde vine realmente Teodora, cu atît mai puțin Nahum sau Assia. Din viața mea, din ima­ginarul meu, iată ce îmi vine să răspund. Ei trăiesc în pofida mea, dar grație mie. Chiar dacă spunînd asta pare că mă fofilez. La fel și Euphrasia și cei doi gemeni ai săi. O cititoare atentă, pe care n-o cunosc, mi-a atas atenție, la o discuție publică, asupra prenumelor alese, care au toate o semnificație. De exemplu: Teodora, mireasma pămîntului; Nahum, cel care poartă flacăra; Assia, cea care adună și sterilizarea; Euphrasia, un nume de plantă sau Joseph, cel care anunță primăvara… Sînt atent la prenumele date unora și altora. Le aleg pentru muzicalitatea lor. Dar știți, scriu foarte încet. Nu că recitesc și modific la nesfîrșit, nu, dar construirea narațiunii, precum și dezvoltarea personajelor trec prin stadii multiple, uneori contradictorii, care mă fac să am numeroase ezitări. Și apoi, poate mai ales, nu scriu continuu, trec de la un capitol la altul, fac un du-te-vino de la un pasaj la altul, fără o reală cronologie a scriiturii. Pot să nu scriu nimic timp de mai multe zile, apoi scrisul țîșnește din mine într-un soi de fulguranță pe care n-o stăpînesc. Uneori mi se întîmplă să mă întreb cum am putut scrie cutare sau cutare pagină.

Știu că romanul dvs. pleacă de la o pie­să radiofonică. Cum ați lucrat pentru cartea aceasta. Cît ați păstrat? Cum ați lărgit povestirea?

E vorba despre parcurgerea unui drum neprevăzut, imprevizibil sau improvizat. Roma­nul, într-o primă fază a sa, mi-a fost refuzat de optsprezece edituri. Puteam să las totul baltă sau să trec la altceva sau să nu fac nimic, dar textul nu mă părăsea. Eu nu reușeam să mă desprind de el. Atunci am propus un foileton de zece episoade la France Culture. Consiliera literară mi-a sugerat să le reduc la cinci. Ceea ce-am și făcut, iar foiletonul a fost difuzat în 2011. O frumoasă reușită radiofonică după mine. Munca asta se terminase într-un fel. M‑am avîntat atunci foarte repede spre un alt proiect: să fac ceva pe tema consecințelor utilizării dioxinei (agentul oranj) de către armatele SUA în Vietnam între 1963 și 1973. Pe scurt, am făcut un film, am scris un text pentru France Culture și o carte apărută la Editura Esperluète, cu titlul Liên de Mê Linh (Liên fiind prenumele unei tinere fete, Mê Linh, numele orășelului în care locuiește împreună cu părin­ții săi, la 35 de kilometri nord de Ha Noi). Lucrul a fost terminat în 2014, și atunci am reluat paginile abandonate din Teodora, fiica fluviilor. Cu rezultatul pe care-l cunoașteți.

Interviu realizat și traducere din limba franceză de Doina IOANID

 

Sursa: Observator Cultural, Nr. 1086, 11-11-2021

„«De ce?» este o alertă, o alarmă cu radicalitatea și neliniștea sa“