Cristina Godun, traducătoare din polonă în română, are în palmares peste 30 de titluri și a lucrat cu diverse edituri, printre care se numără Polirom, ART sau RAO. Scriitoarea Olga Tokarczuk din Polonia, recenta câști­gătoare a Premiului Nobel pentru Literatură, a ajuns în bibliotecile românilor prin intermediul traducerilor Cristinei Godun.

Cum ai ajuns la limba polonă?

Am studiat polonă-engleză la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București. Alegerea polonei a fost una conș­tientă și oarecum calculată. Știam bine engleza și franceza și am dorit să învăț o limbă „exotică“, a cărei cunoaștere să-mi lărgească orizonturile și să-mi ofere mai multe opțiuni după absolvire. După ce am terminat, am rămas imediat la Catedra de limbi slave, la vremea respectivă, care ulterior, prin 2010, s-a unit cu Catedra de limba rusă, devenind actualul Departament de Filologie Rusă și Slavă. Aici activez și în prezent, sunt conferențiar doctor. Cu toate că „de formație“ sunt literat, predau limba polonă, cursuri teoretice de limbă: fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă, lexicologie și practica limbii. Cum însă la vremea când am rămas la catedră ceilalți doi colegi ai mei erau tot specializați în literatură, m-am „sacrificat“, preluând cursurile de limbă, lucru pe care nu-l regret, întrucât mi-a permis o cunoaștere mai intimă a limbii decât aș fi avut ocazia să o fac doar predând literatura. De literatură mă ocup acum doar prin traduceri și la conferințe, congrese, dezbateri.

 

Ești din Suceava, ai făcut facultatea la București. Unde locuiești acum?

De fapt m-am născut în Botoșani, unde ai mei erau în vizită. De loc sunt din Suceava. Acolo am stat până la 18 ani. În prezent locuiesc la Sofia, unde lucrează soțul meu. La București vin săptămânal, în ziua când am cursuri. Sunt întruchiparea perfectă a metaforei Rătăcitorilor Olgăi Tokarczuk, pen­tru că sunt pe drumuri din 2010, cu o scurtă pauză de maternitate. Cred că romanul acesta și-a ales bine traducătorul.

 

Cum ai ajuns să traduci?

Întotdeauna mi-am dorit să traduc, am început prin a participa la concursurile de traduceri organizate în perioada studenției de Ambasada Poloniei și, ulterior, de Institutul Polonez. La vremea aceea era greu să răzbați și să convingi editurile să meargă pe mâna unui începător. Eternul paradox: fără experiență, nu te vrea nimeni, iar ca să-ți faci experiență, trebuie să traduci și să publici, să-ți faci un portofoliu. Prima carte tradusă a fost Psihologia vieții sociale a Wilhelminei Wosińska (Renaissance, București, 2005), la vremea respectivă profesoară la o universitate în State. Și cărți pentru copii din engleză. Dar intrarea în adevărata literatură mi-am făcut-o întâmplător, traducând pentru propria mea plăcere Călătorind la Babadag a lui Andrzej Stasiuk, un scriitor polonez căruia îi datorăm popularizarea spațiului mioritic în Polonia. După ce i-au citit cărțile, mulți polonezi au pornit pe urmele lui Andrzej Stasiuk prin România. Tocmai când am terminat-o de tradus, am primit un telefon de la RAO, care era interesată de carte. Cumpăraseră drepturile de autor, intenționau să o traducă din germană, lucru care l-a revoltat pe scriitor. Editura a contactat Institutul Polonez, cu rugămintea de a le recomanda un traducător.

 

Traduci doar din polonă în română?

Am pornit traducând din polonă și engleză, dar, în cele din urmă, m-am axat numai pe polonă. Ocazional mai traduc și din alte limbi. De pildă în perioada 4-6 noiembrie la Muzeul Țăranului va avea loc gala filmului ucrainean, pentru care am tradus opt filme. Le recomand călduros, nu numai pen­tru că sunt bune, ci și pentru că nu ne cunoaștem vecinii și este un prilej minunat de a vedea ce se întâmplă și în alte spații culturale decât cel occidental.

 

Ai tradus-o în română pe Olga Tokarczuk, recenta câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură. Cum ai intrat în contact cu literatura ei?

De obicei, primul contact cu un scriitor se petrece prin operele acestuia, dar în cazul Olgăi lucrurile s-au petrecut altfel. Mai întâi am cunoscut-o când a venit, la in­vitația Institutului Polonez, să-și lanseze primul roman tradus în limba română, Călătoria oamenilor cărții (Polirom, 2001). M-a cucerit atât prin felul ei simplu, deschis, sincer, autentic, ba chiar modest de a fi, cât și prin carisma pe care o emană când începe să vorbească. Este o povestitoare înnăscută, lucru care se simte de altfel în scrierile ei. Dar e un har dublu, pentru că nu se manifestă plenar numai în scris, ci captează atenția și oral. E spontană, amuzantă, degajată și emană căldură. Asta e ceea ce m-a impresionat până să o citesc și ce m-a făcut să vreau să o citesc. Fascinantă este abilitatea de a scrie tot mai bine de la roman la roman, ca și cum unul crește din celălalt. Și chiar dacă există întotdeauna un fir comun, nici unul nu seamănă cu celălalt. Pentru mine, Rătăcitorii a fost dragoste la prima vedere, am citit-o imediat ce a apărut în Polonia și de atunci m-a urmărit dorința de a-l traduce. Olga Tokarczuk este un OM cu majuscule. O femeie inteligentă, caldă, extraordinară, calități care pentru mine primează. Iar faptul că este și un scriitor de excepție, cu o imagina­ție debordantă și un alchimist al cuvintelor, nu face decât să mă bucure.

 

Te așteptai că va lua Nobelul? Cum te-ai simțit când ai aflat?

Sincer, pentru mine Premiul Nobel nu a venit ca o surpriză. Întotdeauna m-am gândit că îl va primi într-o zi, deși trebuie să recunosc că, dacă nu ar fi fost scandalul de anul trecut, ar mai fi trecut câțiva ani până să se întâmple asta. Prin urmare, vestea m-a bucurat nespus, a venit pe neașteptate, dar nu m-a surprins. Mă aflam la aeroport, la coada de îmbarcare la bordul avionului care urma să mă ducă la Congresul Traducătorilor lui Witold Gombrowicz din Polonia. Și devenisem chintesența romanului Rătăcitorii. Ulterior am aflat că și Olga Tokarczuk a primit vestea în Germania, în timpul turneului de promovare a mega-romanului Căr­țile lui Iacob. Se afla în mașină, pe autostradă. În aceeași mișcare perpetuă. Nimic nu e întâmplător. Iar pentru Olga, să nu uităm, succesul internațional a venit prin traducerea în engleză a Rătăcitorilor, premiat cu The Man Booker International Prize în 2018.

 

Din toată lista de cărți pe care le-ai tradus, care sunt preferatele tale?

Bakakai de Witold Gombowicz (RAO, București, 2009), Rătăcitorii de Olga Tokarczuk (Editura ART, București, 2012), Casă de zi, casă de noapte de Olga Tokarczuk (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2015), Morfina de Szczepan Twardoch (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2015).

 

O carte tradusă de tine și care te-a obosit, care ți-a pus probleme?

Am avut șansa să traduc numai cărți care mi-au plăcut. Și, chiar dacă nu le-am ales pe toate personal, consider că m-au ales ele pe mine. Nu cred în întâmplare și pot spune că fiecare din cărțile pe care am acceptat să le traduc au fost importante pentru mine și pentru formarea mea. Fiecare carte, oricât ar fi de ușoară, te poate pune în si­tuații care necesită mai multă strădanie sau căutări ale unor sensuri nimerite, dar încă nu am dat peste o carte care să mă biruiască. Și cred că asta este numai pentru că, pentru mine, să traduc nu e o corvoadă, ci o activitate care îmi adu­ce mari satisfacții. Mă bucur că am avut ocazia să fac din traducerile literare o a doua meserie.

 

O carte pe care visezi să o traduci?

Îmi doream foarte mult să traduc Cărțile lui Iacob. Mă bucur nespus că dorința aceasta s-a împlinit cu câteva zile înainte ca Olga Tokarczuk să primească Nobelul și decizia nu a fost motivată de premiu. Mă străduiesc să îl aduc în România pe Szczepan Twardoch, cu un alt roman (Regele), dar și pe Jakub Małecki, un tânăr scriitor, prolific în pofida vârstei, cu narațiuni interesante, încă netradus la noi.

 

Care e rutina ta de tradus?

În primul rând, sunt foarte disciplinată. Cred că fără un program riguros ne risipim energia și sfârșim fără a face mare lucru. Iar eu am obsesia timpului irosit. Prin urmare, știu că în zilele când nu am cursuri pot să-mi impun un program de lucru de acasă, care începe la 7.00, odată cu plecarea copiilor la școală, și ține până la 16.00, când se întorc. Acesta este intervalul pe care încerc să-l exploatez și valorific la maximum. Numărul paginilor oscilează în funcție de text și gradul de dificultate, dar încerc să nu fac mai pu­țin de cinci pagini pe zi. După atâția ani de lucru, traduc în general repede și cu o ușurință care nu vine decât din practică susținută, la fel ca orice activitate desfășurată cu pasiune și regularitate, însă ziua mea nu constă numai din traduceri. Angajatorul meu principal este Universitatea din București, iar asta presupune alte activități, de la pregătirea cursurilor, până la activități de cercetare, con­ferințe, congrese, materiale auxiliare pentru studenți.

 

Am vorbit despre rutina traducerii. Dar cum arată o zi obișnuită din viața ta, de la cap la coadă?

Dacă nu sunt nevoită să ies din casă și să mă risipesc în mărunțișuri, care uneori sunt inevitabile, în zilele săptămânii mă trezesc la 6.00, iar la 7.00 sunt gata să iau la executat lista de sarcini zilnice, pe care e porția de tradus, yoga, pregătirea cursurilor, cercetare și scrisul pentru conferințe, gătitul. Totul până la ora 16.00, când încep viața de familie și rolurile sociale de rigoare.

 

Apropo de naveta ta, Sofia-Bu­curești, pe care ai menționat-o la începutul discuției noastre: pare o viață obositoare să fii mereu pe drumuri. Tu cum simți această experiență?

Am plecat din România din 2010, naveta mea a început atunci, cu o scurtă pauză de maternitate. Știu că pare obositor, privită din afară, însă eu îmi trag energia din mișcare și fiecare rol pe care îl joc ca ființă socială mă întregește și mă bucură. Unul dintre motivele pentru care Rătăcitorii mi-a mers drept la inimă, ca cititor, este următoarea frază, scri­să, parcă, pentru mine: „Îmi trag energia din mișcare – din trepi­dațiile autobuzelor, din huruitul avioanelor, din legănatul bacurilor și al trenurilor“. Îmi iubesc meseria și sper să am puterea să o fac cât mai mulți ani de acum încolo.

 

Ai locuit și în Polonia?

În Polonia am locuit un an, între două mandate ale soțului meu. Lui îi datorez viața de hoinar.

 

Cu ce se ocupă soțul tău?

Este diplomat polonez.

 

Care e relația ta cu comunitatea literară din Polonia?

Încerc să fiu mereu la curent cu ce se întâmplă în viața literară din Polonia. Cu unii scriitori sunt în contact în mediul virtual și nu ezit să scriu și să abordez direct un scriitor, dacă îmi atrage atenția. Internetul e o mare găselniță. Chiar dacă ne alienează, ne și apropie. Nu mai trebuie să bat zeci de kilometri să discut cu persoanele care mă interesează. Contactul cu mediul literar și artistic polonez e facilitat și de Institutul Cărții din Polonia, care organizează o dată la patru ani Congresul Traducătorilor, cu intenția de a ne ține la curent cu ce e nou în literatura polonă. Activ este și Institutul „Adam Mickiewicz“ de la Varșovia. Cuvinte de laudă se cuvin Institutului Polonez de la București, care, de la înființare până în prezent, a contribuit masiv la popularizarea și promovarea culturii și literaturii polone în România, fiind unul dintre cele mai active centre culturale străine din România. Cu o echipă deloc numeroasă, dar formată din oameni excepționali și profesioniști remarcabili, Institutul Polonez este veriga de legătură dintre România și Polonia.

 

Raiul traducătorului? Dar iadul său?

În iad încă nu am ajuns, dar probabil că pentru un traducător împotmolirea într-un context lingvistic intraductibil reprezintă o versiune personală a iadului, una pe care nu mi-o doresc. Zodia m-a înzestrat cu perseverență, îndărătnicie și suficientă ambiție cât să am încrederea că o să răzbesc. Un text dificil reprezintă o provocare de la care nu dau înapoi. În rai sunt când îmi place ceea ce traduc, deși satisfacția supremă e atunci când pun punct, predau carte și o văd publicată.

 

Ai spune că ești conectată la comunitatea de traducători din România?

Am colegi traducători, sunt membră a ARTLIT, la întrunirile căruia, din păcate, nu am reușit să ajung niciodată, nefiind în țară, și, când e nevoie, ne sfătuim și discutăm situații complicate, însă trebuie să admit că nu se ivește deseori prilejul unor întâlniri-consfătuiri, întrucât stăm cu toții prost cu timpul și suntem într-o permanentă goană.

 

Mai traduci și altceva în afară de literatură? Ai menționat mai devreme că ai tradus filme pentru gala filmului ucrainean.

În ultima vreme am tradus numai literatură și nu cred că aș mai traduce altceva. Filmele sunt o veche pasiune, un film bun e literatură vizuală. Am acceptat fără ezitare propunerea de a traduce filmele selectate pentru gala filmului ucrainean, dar traducerea de film o consider o experiență singulară, pe care am acceptat-o din nostalgie după Kiev, un oraș drag mie. Și pentru că am o mare slăbiciune pentru limba ucraineană.

 

În ce context ai învățat ucraineana?

Limba ucraineană am învățat-o în timpul șederii mele de patru ani la Kiev, un oraș superb, de care m-am îndrăgostit. La fel și de limbă, pe care am învățat-o cu ușurință, întrucât seamănă destul de mult cu polona.

 

În Kiev cum ai ajuns să locuiești?

Mergem peste tot unde este trimis soțul meu cu serviciul. Așa am ajuns să locuim și în Kiev.

 

Recomandă-mi, din punctul de vedere al unui cititor, trei cărți despre care tu simți că ți-au schimbat viața.

În momente diferite din viața mea, am avut cărți care m-au marcat și m-au ajutat să mă maturizez. În liceu făcusem o adevărată pasiune pentru André Gide, Jean-Paul Satre și Eugen Ionescu. Perioada studiilor a fost împărțită între Hermann Hesse și sud-americani. A fost o perioadă efervescentă, când începuseră să apară romanele lui Gabriel Garcia Marquez, Ernesto Sabato, Jorge Luis Borges, Mario Vargas Llosa. Mi-e greu să aleg doar trei cărți din literatura polonă, iar din cea universală mi-e și mai greu. A fost o vreme când am citit cu mai multă plăcere memorialistică, diaristică și literatura faptelor, reportaj, decât am citit ficțiune. În ultima vreme citesc mai mult „pe furate“, am tot mai multe de făcut și m-am trezit gândindu-mă că e foarte bine că mai și traduc, în felul acesta știu că mai apuc să citesc o carte până la capăt. Neputând să fac un top trei personal al cărților care mi-au plăcut, mă mulțumesc să enumăr trei din cele cinci-șase cărți pe care o să le lansez la Târgul Gaudeamus de la București, pe 22 noiembrie 2019: Józef Mackiewicz, Drumul spre nicăieri, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2019 (în traducerea lui Constantin Geambașu); Władysław Szpilman, Pianistul. Amintiri din Varșovia 1939-1945, Editura Humanitas, 2019 (traducător – Luiza Săvescu) și un roman istoric din secolul al XIX-lea al scriitorului polonez Józef Ignacy Kraszewski, Contesa Cosel, Editura Uni­versității din București, 2019 (traducător – Anca Irina Ionescu).

 

Cea mai recentă carte pe care ai tradus-o și la ce lucrezi acum?

Ultima cartea tradusă a fost Olga Tokarczuk, Poartă-ți plugul peste oasele morților (Editura Polirom). Sub tipar e Zygmunt Miłoszewski, Confuzia, și acum lucrez la un volum de povestiri al Olgăi Tokarczuk, apărut în 2017, urmat de romanul Cărțile lui Iacob.

 

Ce faci într-o lume paralelă, în care nu predai și nici nu traduci?

Sunt instructor de yin yoga și scriu ghiduri de călătorie ale unor spații puțin străbătute. Iar dacă m-aș opri undeva pentru mai multă vreme, aș deschide o cafenea literară pentru persoane așa, ca mine, năpăstuite de zeul alergiilor, unde aș oferi mereu cafea și ceai de calitate și o varietate de bunătățuri fără gluten, fără lactoză, fără zahar rafinat, fără soia și alți asemenea alergeni.

 

sursa