Forme ale identității în literatura română

Trăirea identităţii este mai intens conştientizată în raport cu Celălalt, iar cunoaşterea din exterior, alternată cu cea din interior, mediază acceptarea, care presupune toleranţă. Subiecţii aparţinând mai multor universuri impun funcţii diverse generate de părerea Celuilalt. Dacă Evul Mediu dă drept instrument de raportare teismul etic (binele şi răul de esenţă biblică, concepte clar delimitate, predeterminate, care impun o dictatură a unui tip de exclusivism religios), Renaşterea suspendă unilateralitatea unui punct de vedere prin problematizarea pe care importanţa raţiunii o implică, totuşi dezbaterea propriu-zisă referitoare la noţiunea de toleranţă apare odată cu sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, ca antidot la o îndelungă practică a persecuţiilor religioase. Este şi perioada în care încep marile descoperiri geografice şi perspectiva se schimbă, în principal în două direcţii. Odată cu cea de-a doua jumătate a secolului XX, imagologia literară capătă un rol important în investigarea diverselor tipuri de societate, devenind parte a sociologiei literare, cu dimensiuni antropologice. Mai apoi, cu cât ne apropiem de perioada contemporană, noțiunea de identitate devine tot mai nuanțată, iar  beletristica, mai capabilă a exprima viaţa, pentru că ea evocă timpuri şi spaţii, tipologii gata formate ori în devenire, prin care coagulează şi păstrează imagini dinamice, aproape totdeauna prinse în diverse tipuri de raport ale lui Eu cu Celălalt.