Amanţii poligloţi

1 recenzie pentru Amanţii poligloţi

1. 

   Rodica Grigore – februarie 18, 2021

   Recenzie semnată de Rodica Grigore, publicată în „Scrisul românesc”, nr. 2 (210)/2021

   Rătăcind prin literatură

   Născută în anul 1973, la Lund, Lina Wolff este una dintre vocile reprezentative ale literaturii suedeze contemporane, cari­era ei începând cu un succes la care majoritatea tinerilor scriitori pot doar să viseze. Căci, după debutul din 2009, cu volumul de nuvele intitulat Mulți oameni mor ca tine, Wolff a publicat, în 2012, romanul Bret Easton Ellis si alți câini, care va fi încununat cu cele mai importante premii literare suedeze, fiind și extrem de bine primit de publicul cititor. Amanții poligloți, romanul următor, îi apare în anul 2016 și confirmă nu doar un uluitor talent, ci și o rară capacitate de a provoca modelele culturale consacrate, șocând și convingând, cucerind și uimind deopotrivă, abordând teme deloc comode, dar reușind să le stăpânească și să le rezolve (la nivel narativ și stilistic) într-un mod cu totul remarcabil.

   Împărțită în trei secțiuni, fiecare dintre aces­tea beneficiind de propria perspectivă și având câte un alt narator, cartea evidențiază câteva personaje neobișnuite, fiind centrată mai cu seamă asupra celor trei voci care, prin relatările lor (adesea vizând aceleași fapte și evenimente, dar care, desigur, privite din puncte de vedere diferite, par altele și altfel!) construiesc o inedită istorie a unor incredibile aventuri amoroase și livrești. Cea dintâi secvență narativă o are ca pro­tagonistă pe Ellinor, o tânără de treizeci și șase de ani care, după două relații eșuate, încearcă să-și găsească alesul. Și unde altundeva ar putea cineva ca ea, o femeie deja dezamăgită de reali­tatea cotidiană și de bărbații pe care i-ar putea întâlni în mod obișnuit să caute sufletul pere­che decât pe internet… Și așa dă peste Ruben, un critic literar supraponderal, care o invită la casa lui din Stockholm. Numai că întâlnirea de dragoste – la care cititorul s-ar fi așteptat – se transformă într-un soi de noapte valpurgică a zilelor noastre, la capătul căreia, după ce demo­nii din sufletele amândurora ies la iveală, Ellinor arde manuscrisul pe care Ruben îl citea, copia unică a unei cărți scrise de Max Lamas, un autor pe care criticul îl admira, considerându-l întruchiparea geniului literar al epocii contem­porane, și care îi încredințase creația sa. Lina Wolff contrazice toate presupunerile (și chiar speranțele!) pe care cititorii le-ar putea avea și, în ciuda celor întâmplate, descrie cum Ellinor rămâne în casa lui Ruben, convinsă că exact ceea ce o determinase să distrugă prețiosul manuscris o și leagă de bărbatul descoperit pe net. Numai că rutina în care pare să se transforme viața celor doi e întreruptă de sosirea unei misterioase femei care cere să i se înapoieze tocmai cartea lui Max.

   Cea de-a doua parte a romanului Linei Wolff îl aduce în prim-plan pe Max însuși, autorul cărții aruncate în foc… Ne aflăm, aici, într-o lume hipnotică și ireală, unde granițele dintre reali­tate și ficțiune sunt distruse în mod programatic și constant, iar cititorul e martorul întâlnirilor stranii pe care le are Max cu mai multe personaje desprinse parcă din cele mai bune pagini suprare­aliștilor francezi. Numai că, așa cum Ellinor caută bărbatul perfect, Max se află în căutarea femeii ideale, capabile să vorbească toate limbile și să-l înțeleagă pe deplin. Iar această dorință îi conduce pașii în Italia, cadrul unde se desfășoară cea de-a treia secțiune a Amanților poligloți. Aici, vocea narativă este a Lucreziei, femeia căreia, cu doi ani în urmă, Max îi zdrobise inima, iar evenimentele care decurg de aici vor conduce, finalmente, la căderea în ruină a aristocraticei familii.

   Sigur că, rezumat astfel, romanul Linei Wolff pare a nu spune prea multe în afara experimentelor livrești pe care autoarea le pune în scenă cu o nedisimulată plăcere și cu o vervă rară în lite­ratura zilelor noastre. Numai că esența romanului de față e de găsit altundeva, și anume în extraordinarul dialog intra și intertextual al vocilor și per­spectivelor narative. Și, desigur, în marele joc cu literatura con­temporană pe care scriitoarea suedeză îl orchestrează aproape pe nesimțite. Amanții poligloți înseamnă o veritabilă punere în discuție a relațiilor dintre sexe, dar și a ierarhiilor literaturii zilelor noastre, a topurilor pro­movate de revistele culturale și a imaginii geniului literar – care, desigur, se presupune că trebuie să fie prin excelență masculină. Cu toate aceste ste­reotipuri de gândire și de expresie și cu o mulțime de clișee ale interpretării se joacă Lina Wolff, însă jocul ei nu e nicidecum o gratuită și facilă joacă, ci are o miză extrem de importantă. Autoarea demontează cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mânușa cititorilor – și scriitorilor zilelor noastre. Căci Max, plin de resentimente și de idei preconcepute, pare desprins din proza lui Michel Houellebecq, iar pe parcursul lecturii cititorul realizează că Lina Wolff parodiază stilul celebrului scriitor francez, modalitățile folosite de el pentru a-și structura personajele, țintind (și ironizând pe îndelete!…), nu o dată, și atitudinea critică a acestuia față de femei, în literatură și în viață. De pildă, fosta soție a lui Max îi reproșează acestuia că nu a fost capabil să vadă cu adevărat niciodată pe nimeni, chiar femeile de care s-a înconjurat nefiind altceva decât niște oglinzi în care el a dorit să-și contem­ple propria imagine… Ruben însuși e obsedat de ierarhii literare, pasionat de proza lui Houllebecq (pe care-l consideră un geniu), cu toate că nu ezită să mărturisească faptul că, uneori, îl preferă pe Max Lamas… Max, la rândul său, îl admiră pe Houllebecq, însă se întreabă neîncetat oare de ce cititorii tind să-l prefere pe acesta și nu pe el însuși. Ellinor începe și ea să-l citească pe Houellebecq și simte că e în pericol să înceapă fie chiar ea obsedată de proza lui, dar într-un cu totul alt mod decât Ruben și Max!…

   În plus, autoarea suedeză construiește, pe urmele lui Andre Gide și ale marelui său roman, Falsificatorii de bani, mai multe puneri în abis, câtă vreme textul lui Max poartă același titlu ca propriul său roman, Amanții poligloți, și, mai mult decât atât, în momentul în care Lucrezia cere să i se înapoieze manuscrisul, se relevă și faptul că acesta fusese elaborat în Italia, la vila familiei ei, literatura împletindu-se cu existența personajelor și provocând reacțiilor cititori­lor într-un asemenea mod, încât creația Linei Wolff dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor. Iar liantul ce unifică cele trei părți ale romanului de față e evalua­rea consecințelor pe care le are în societate și în relațiile (amoroase sau intelectuale) atitudinea bărbaților față de femei, Wolff întemeindu-și convingerile (enunțate de personajele sale) pe exemple din literatura contemporană. Astfel, în paginile textului său sunt evidențiate în principal imaginile violenței și urmările sexualizării excesive și nepermise a raporturilor sociale, la fel cum se întâmpla și în romanul ei anterior, Bret Easton Ellis si alți câini. Cu toate acestea, cartea nu e nicidecum o creație feminist-militantă, ci un excelent exercițiu în care Wolff vorbește cât se poate de direct despre for­mele și manifestările pe care le poate lua, uneori iubirea, despre dificultatea comunicării în cuplu și despre spaima de marea singurătate ce prefigu­rează moartea. Dar meditează implicit și asupra literaturii, asupra scriitorilor – și scriitoarelor.

   De altfel, Lina Wolff mărturisea într-un recent interviu: „Am încercat ca în tot ceea ce am scris să provoc așa-zișii scriitori-model ai zilelor noastre și să ofer o replică acidă, cât mai acidă, la modul în care au descris ei femeile, oglindindu-le exclusiv din perspectiva sexului și a violenței la care sunt supuse ori pe care, implicit, o acceptă din cauza atitudinii generale a societății.” În replică, Amanții poligloți pune în fața tuturor acestora, dar și în fața cititorului cu adevărat dispus să intre în complicatul ei joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, distorsionează multe elemente și perspective ale tradiției (literare și sociale), dar în care protagonistele din propria sa proză, privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „Priviți-ne, suntem și altfel decât credeați!”.