Fantastiada

Cărţile lui Theodor Vasilache (aşezate când în vers alb, când prozastic, ca tablete) alcătuiesc un monolog continuu, insistent şi alert, care-şi extrage relansatorii textuali din conştiinţa coincidenţei etnice de atitudine şi perspectivă. Obsedat de predestinări, dar şi de imprevizibilul destinal, Th. Vasilache versifică psihologia poporului român într-o tacla inteligentă şi nuanţată, marcându-şi cu umor exagerările şi sperând nemărturisit, dar cu o febrilitate incandescentă, lizibilă printre rânduri, să fie contrazis de auditoriu. Crochiurile sale la omul românesc al ultimelor decenii sunt, însă, de necontrazis, mai ales când îşi joacă subtil ambiguitatea: „Dacă e binecuvântare sau blestem să te naşti la Gurile Dunării? Probabil şi una şi alta. Important însă este să recunoşti de la bun început pericolul unei atari întreprinderi şi, încordat, să fii gata în orice moment să porneşti ca glonţul din puşcă… Chiar aşa: la noi, după ani în care nu se întâmplă nimic, de-ţi vine să-ţi zbori creierii de plictiseală, nu ştii niciodată ce-aduce ceasul…” (Viaţa cum curge ea la vale). „Fantasmele” sunt un soi de fabule, cu morala câteodată introdusă cu o bruscă uimire. Autostereotipurile etnice sunt demontate, subminate, luate în răspăr ori dramatizate într-un dosar alcătuit filă cu filă, mai ales spre ştiinţa noastră, a celor de la Gurile Dunării, decât a altora, curioşi, la o adică, să afle cum suntem. Simptomele sunt enumerate cu un umor scrâşnit pagină după pagină. Raportarea la întâmplările prezentului se face din perspectiva omului şi romanului deopotrivă, adică uneori cu o luciditate detaşată, dezîncântată, alteori cu o privire vag aburită, chiar sentimentală, dar nu mai puţin „răspicată”. Mica „ţiganiadă”, cu voci şi perspective multiple, e interpretată de unul şi acelaşi actor, capabil de „împieliţări” dintre cele mai diverse. Ploieşteanul traduce în gureşenie de sud o înclinaţie mai degrabă ardelenească de a observa critic şi certa sfătos Lumea. „Dar când filează Istoria, nu mai e nimic de înţeles…”, iar Omul Modern, apatrid, locuitor cu chirie al lui ubi bene, e „produsul steril al mai multor limbi şi culturi…” (Irina Petraş).