Nu le voi înșela niciodată încrederea. Jurnal de bord COVID – 19

Philippe Juvin e medic anestezist-reanimator, profesor de medicină de urgență la Universitatea de Medicină din Paris și om politic foarte prezent în dezbaterea publică, membru marcant al partidului de centru-dreapta Les Républicains. Actualmente, este șeful serviciului de urgență al unuia dintre cele mai moderne spitale ale capitalei franceze, Spitalul European Georges-Pompidou, și la al treilea mandat de primar al orașului La Garenne-Colombes. În 2008, a luat parte ca medic anestezist-reanimator la o misiune ISAF NATO în Afganistan. Între 2009-2019, a fost europarlamentar și purtător de cuvânt al delegației franceze din cadrul grupului Partidul Popular European. Je ne tromperai pas leur confiance (Gallimard, 2021) este a doua lui carte, prima fiind consacrată construcției europene: Notre Histoire, les cent dates qui ont fait la nation européenne (Lattès, 2014).

Înnodând fragmente din cotidianul unui medic-șef al serviciului de urgențe și, deopotrivă, primar al unui orășel, jurnalul profesorului Philippe Juvin surprinde confruntarea umanului cu propria lui esență. Scris „pe viu”, el vorbește, în primul rând, despre ceea ce s-a petrecut în Franța la începutul pandemiei de Covid-19, dar imaginea de ansamblu e uimitor de adevărată pentru cea mai mare parte a lumii: întrebări, îndoieli, informații aberante, frică, negare, izolare. Din zilele bătăliilor cu un dușman „nevăzut, necunoscut” nu lipsește nimic: agitația autorităților, media, rețelele sociale stau față în față cu suferința, cu neliniștea, cu singurătatea. Conștiința fragilității ființei și a dreptului ei la demnitate, devotamentul și generozitatea celor care, în numele vieții, sunt prezenți pe „front” dau măsura acestei mărturii.

Vineri 17 aprilie

… Speri că n-o să treacă nimic infect sau periculos prin nenumăratele straturi cu care ești acoperit. Ești gata. Intri în „sasul” care precedă sala de tratamente și treci de perdeaua izolatoare. Nu peste mult, te simți rău. E prea cald, încerci să nu respiri prea tare ca să nu ți se aburească ochelarii. Transpirația îi face să alunece și trebuie să ți-i împingi la loc fără să-i atingi cu mănușile, pentru că acestea se contaminează rapid. De nevoie, devii expert în mișcările reptiliene ale feței. Știi că te așteaptă mai multe ore în care nu vei putea nici să bei, nici să mănânci. Nici să mergi la baie, pentru că ar însemna să te dezbraci complet, iar apoi să te îmbraci la loc. Or, combinezoanele sunt puține, iar timpul, prețios. Așa că ești econom, vorbești doar cât e strict necesar și, în momentele de calm, te așezi pe unul din cele câteva scaune din spațiul ăsta strâmt. Te uiți în jur. Domnul în vârstă care părea să fie mai bine a murit astă noapte. Tânăra care te neliniștea foarte tare aproape că nu mai are nevoie de oxigen. O asistentă tușește și îi spui să meargă la un consult pentru că îți mărturisește că, de ieri seară, nu mai simte gustul mâncării. Când porți mască, senzația de claustrare e puternică… Vine ora să mergi să mănânci; mai întâi ți se dă telefonul. Familiile, care nu au dreptul la vizită, au sunat de mai multe ori și te așteaptă. Îți cer bineînțeles vești despre cei dragi, dar, mai ales, au câte un mesaj personal și contează pe tine să-l transmiți. Ți se cere să-i spui celui drag cât le lipsește, cât îl iubesc. Ți se dă un desen de copil. Ți se spune să-i îndemni să mănânce bine, să doarmă bine, să aibă grijă să nu le fie frig, să nu-și facă griji. Sau să le spui pur și simplu o vorbă bună. Uneori, ți se încredințează un mesaj mai intim, vești despre o sarcină sau un copil bolnav, despre un bunic aflat într-un cămin sau despre externarea cuiva cunoscut. Ți se sugerează timid să-l săruți sau să-l iei în brațe pe cel care trăiește deja de cealaltă parte. Nu ți se spun veștile rele pentru că n-ar trebui să-i dăm destinului cine știe ce idei. Ești singura legătură între două maluri.