Nichita Stănescu a spus odată: „poezia e altceva”.

E acel ceva de care avem nevoie cu toţii, dar nu ne dăm seama.

 piatră

Credeai că sunt o scoică nevăzută

În nisipul de pe fundul unei mări

Ce ascunde în mijloc acea nestemată

La care-ai tânjit toate leghele de căutări,

Dar ţi-am spus că sunt o piatră

Erodată de apele ce-au fost pe mine,

Aruncată de valuri la mal pe o fereastră 

Cu plasă ca pe un deşeu ce marea nu-l ţine

Şi găurile de la plasă au trecut prin mine,

M-au cernut şi mi-au impregnat găurile lor,

Prin care soarele încălzea nisipul fără ruşine

Şi eu mă-ncălzeam doar sub talpa trecătorilor. 

Atunci, m-ai luat în palmă şi eroziunile 

Mi le-ai umplut cu nisip, apoi ai suflat,

Am închis ochii şi în câteva zile

Tot firul de nisip în perlă s-a schimbat.

Gabriela Mihaela Pop