Ultimele alge, versuri

Singurătatea, degustată anume ca marcă a rafinamentului, căderea, citită în toate mişcările şi purtările omeneşti (în linia lumii „ce pe nesimţite cade”, eminescian), crepusculul, cântec de lebădă al luminii, zăpezi, mereu de odinioară, grele şi pure, cu adaosuri de otravă, miere, drămuite avar, apoi cenuşă, fum, mucegaiuri, lacrimă, nervi, umbra, moarte – iată inventarul, la prima vedere bacovian, al lentilelor prin care alege Sânziana Mureşeanu să priveasca împrejurul. Situarea în miezul crizei se petrece, însă, ca abia sensibilă revoltă, în stare să deconspire energii deocamdată strunite şi frânturi de speranţă limpezind orizontul liric. O promisiune de luat în seamă.