Presimţirea Transilvaniei

Fiind nord-dobrogean, Transilvania n-a fost alegerea inimii mele. Nu de la început. A fost alegerea inimii destinului meu. Pot spune, în schimb, că am presimţit-o. Încă de la grădiniţă am urcat pe scena improvizată din parc sau pe aceea a căminului cultural, de unde cântam cernenilor mei muzică populară. În Dobrogea mea de smarald nu găsisem să interpretez decât „Zi-i, bade, cu fluiera”, din repertoriul Lucreţiei Ciobanu, marea interpretă a cântecului popular din Mărginimea Sibiului, iar, mai apoi, prin clasele gimnaziale, două melodii din repertoriul mureşanului Petre Săbădeanu, de loc din Sântana de Mureş: „Câte fete ardelene”: „Câte fete ardelene/ Toate-s negre la sprâncene/ Numai una-n satul meu/ E așa cum o vreau eu, măi/ Numai una-n satul meu/ E așa cum o vreau eu, măi” şi „Când mă prind cu mândra-n joc”: „Când mă prind cu mândra-n joc la la la la la la la/ Din călcâie-mi iese foc la la la la la la la la la/ Iese foc și sar scântei la la la la la la la/ Și eu joc de dragul ei la la la la la la la la la”, şi le cântam cu atâta patos, că ridicam publicul în picioare! Şi încă ceva: la examenul oral la istorie, pentru admiterea la Liceul Pedagogic din Tulcea, la care am avut emoţii cu carul, mi-a venit Cnezatele şi Voievodatele din Transilvania!

Ei bine, dar să mă întorc de la presimţirea Transilvaniei la adeverirea ei.

Destinul meu întortocheat mi-a oferit această mare încercare.

Autorul