TIGRUL ȘI STEAUA. Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX

3 recenzii pentru TIGRUL ȘI STEAUA. Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX

1. 

   www.litero-mania.com – februarie 19, 2021

   „Războiul sfârșitului lumii” (1981) , marele roman al lui Mario Vargas Llosa reprezintă (și) încercarea acestuia de a oferi cititorului o altă versiune – o altfel de versiune – cu privire la evenimentele tragice petrecute la Canudos, în Brazilia, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Veritabilă „crimă împotriva alterității”, așa cum au numit-o exegeții recenți (1), reprimarea sângeroasă a mișcării yagunzilor reprezintă și răspunsul dat de populația derutată (și căreia nu i se explicase ce înseamnă „ordinea și progresul” înscrise pe drapelul brazilian) unor conducători lipsiți de vreo legătură reală cu oamenii în fruntea cărora se găseau. […]

   Reach content for Google search „Rodica Grigore”

   Relatând confruntările armate din timpul Războiului din Canudos, evenimentul istoric care a marcat Brazilia la sfârșitul secolului al XIX-lea, și descriind pe de o parte o galerie extraordinară de personaje, iar pe de alta, o serie de întâmplări (unele dintre ele atestate de documentele epocii) care le configurează destinele, Mario Vargas Llosa a reușit ca în monumentalul său roman să sugereze atât sfârșitul unei epoci (foarte bine determinate din punct de vedere socio-istoric), cât și, simbolic vorbind, al istoriei însăși – ori, dacă nu, cel puțin al ideologiilor care au însuflețit o anumită perioadă din trecutul Braziliei. În același timp, romanul include numeroase meditații cu privire la rolul și semnificațiile ficțiunii în raport cu existența umană, dar și la locul intelectualului într-o societate dominată de violență, în încercarea sa mereu reluată de a da un sens marii Istorii. Textul demonstrează forța literaturii și, în egală măsură, încrederea în literatură pe care scriitorul peruan a reușit întotdeauna să și-o păstreze.

   Interesant este însă că, oricât e de convins de valoarea literaturii, chiar și în cele mai zbuciumate epoci, Vargas Llosa se inspiră din istorie, evidențiind încă o dată responsabilitatea pe care autorii latino-americani o au față de realitatea pe care o reprezintă și din mijlocul căreia s-au ridicat. Elaborarea „Războiului sfârșitului lumii” corespunde, în linii mari, cu schimbarea de optică evidentă în cazul lui Mario Vargas Llosa, care, după o etapă de simpatie și încredere, chiar de euforie față de Revoluția Cubaneză, se îndreaptă spre o poziție neo-liberală pe care și-a păstrat-o de atunci. Dezamăgirea lui față de utopia politică a socialismului se reflectă, așadar, și în evoluția creației sale, scriitorul afirmând că, „deși nu am nimic împotriva ficțiunilor, există unele care afectează existența umană și reprezintă chiar un izvor al violenței.” Relația complicată dintre literatură și istorie, dar și între literatură și politică, așa cum e ea reflectată de ideologiile dominante ale unei anumite epoci a reprezentat întotdeauna o preocupare de seamă a scriitorului peruan, iar opera sa narativă, adesea intenționat centrată asupra unor teme sau subiecte istorice, aduce în discuție punctele nevralgice ale istoriei, pentru a sublinia necesitatea raționalismului și a gândirii critice în orice circumstanțe. Aparent paradoxal, în acest mare roman (considerat capodopera ce demonstrează delina maturitate a prozei latino-americane și cea mai mare realizare a lui Vargas Llosa), autorul meditează, direct și indirect, asupra rolului literaturii în ceea ce privește evidențierea lipsei de logică și de rațiune a istoriei în ansamblul său.

   Apărută în 1981, cartea e expresia eforturilor autorului de a elabora un veritabil roman total(izator), și rezultatul unui proces de creație întins pe aproape un deceniu. Astfel, în anul 1972, regizorul brazilian Rui Guerra i-a solicitat lui Mario Vargas Llosa colaborarea la un proiect de anvergură, constând în realizarea unei pelicule despre Războiul din Canudos, pentru care scriitorul ar fi urmat să elaboreze scenariul. Revolta populară nelipsită de accente mesianice a locuitorilor din nord-estul defavorizat al Braziliei care a necesitat nu una, ci patru expediții militare pentru a fi înfrântă a suscitat întotdeauna un viu interes în Brazilia și în întreaga Americă Latină, iar Vargas Llosa s-a implicat cu entuziasm în proiectul care, însă, în paranteză fie spus, nu se va realiza niciodată. În plus, după cum a observat José Miguel Oviedo, „Războiul sfârșitului lumii” reprezintă prima deplasare a interesului autorului către un alt spațiu cultural, el părăsind, acum, natalul Peru sau experiențele personale și îndreptându-și atenția către Brazilia și către domeniul larg al istoriei continentului sud american. […]

   Reach content for Google search „rodica grigore”, „literatura sud americana”, „roberto bolano”

   „În istoria de la Canudos am fost convins că descopăr o adevărată sinteză a istoriei țărilor noastre, mai precis, istoria fanatismului nostru, a clipelor noastre de intransigență și a ideologiilor care ne-au influențat, care au anulat comunicarea dintre noi și care au atins nu o dată pragul absurdului, ducând la inimaginabile masacre”, spunea Mario Vargas Llosa în încercarea de a explica, fie și parțial, aplecarea spre acest eveniment important al istoriei latino-americane și momentul care, practic, a consacrat intrarea extrem de violentă a Braziliei în epoca numită, în sens larg, modernă. Deloc întâmplător, vorbind, la un moment dat, despre eșecul uneia dintre expedițiile militare contra yagunzilor, Galileo Gall, unul dintre personajele romanului, afirmă: „Evul Mediu încă mai trăiește aici. – Împotriva lui luptăm”, îi răspunde Epaminondas Gonçalves, directorul publicației Jornal de Noticias, „de aceea vrem să modernizăm țara asta.” De altfel, tensiunile dintre arhaic și modern, mai precis spus, dintre variatele modalități de concepere și percepere a acestor concepte străbat „Războiul sfârșitului lumii” de la un capăt la celălalt. […]

   Evenimentul central al narațiunii e, desigur, „războiul sfârșitului lumii”, confruntarea între forțe deloc dispuse să cedeze și care vor constitui sisteme de semnificație opuse: țărani împotriva militarilor, fanatici religioși și politicieni versatili, fiecare vrând să imprime o anumită direcție în dezvoltarea viitoare a Braziliei, dar neezitând să manipuleze gândirea celor implicați în conflict și, adesea, să distorsioneze adevărul pentru ca acesta (transformat din concept ideal în ideologie de moment!) să servească propriilor lor scopuri. Textul lui Vargas Llosa se constituie din numeroase narațiuni semi-independente, centrate în jurul figurilor esențiale ale romanului: Antonio Sfătuitorul și cei care-l urmează, pe de o parte, și politicianul Epaminondas Gonçalves plus colonelul Moreira César, pe de alta. În fiecare tabără sunt, apoi, mai multe figuri menite a sublinia linia ideologică sau a prefigura acțiunile întreprinse de cele două părți implicate în conflict, dar și personaje oarecum marginale sau, în orice caz, greu de inclus definitiv în vreuna din tabere, precum anarhistul Galileo Gall, ziaristul miop sau Baronul de Cañabrava, cu toții meditând asupra evenimentelor pe măsură ce acestea se desfășoară. Cele patru secțiuni în care e împărțit romanul vor oferi, prin urmare, o perspectivă diferită asupra întâmplărilor: în prima parte se relatează adunarea oamenilor pe care îi va conduce Sfătuitorul și deplasarea, apoi stabilirea lor la Canudos; în cea de-a doua, elaborarea de către Partidul Republican a unei strategii menite să descurajeze rebelii; în a treia e prezentată campania militară în sine; iar în ultima, cititorul are în față un adevărat comentariu retrospectiv cu rol de concluzie simbolică a romanului (și a evenimentelor prezentate) sub forma unui dialog între două dintre personajele importante ale cărții.

   Pentru a fi convingător în demersul său, autorul istorisește modul în care Antonio Sfătuitorul ajunge să fie urmat de tot mai mulți oameni sărmani din orașele mici din „sertón” și mai ales creșterea exponențială a numărului acestora după marea secetă din anul 1877, pentru ca, în cele din urmă, să fie cu toții implicați în confruntarea cu forțele armate trimise de Guvern pentru a restabili ordinea la Canudos. Fundalul pe care au loc toate acestea e metamorfoza Braziliei însăși, care schimbă, în anul 1889, forma de guvernământ, trecând de la monarhie la republică, trecând prin etapa (care, de asemenea, a produs mari frământări sociale!) abolirii sclaviei, în 1888. Iar dacă forțele sociale progresiste (reprezentate mai ales de politicieni și de armată) au considerat că toate acestea sunt pași însemnați înspre modernitate, absolut necesari pentru o Brazilie care, până atunci, fusese preponderent rurală și subdezvoltată, țăranii și locuitorii orășelelor sărace, aflați, în mare măsură, în sfera de influență a unor conducători religioși nostalgici, pentru care trecutul era veritabila epocă de aur a țării, au fost ușor determinați să vadă în toate aceste aspecte ale unei epoci moderne semnele sfârșitului lumii și să se teamă de guvernele care urmăreau secularizarea averilor mănăstirești sau impunerea unui sistem omogen de taxe și impozite. Cartea lui Vargas Llosa include și numeroase aluzii la tensiunile determinate de mutarea vechii capitale de la Bahia, dar autorul nu rămâne cantonat la domeniul luptelor politice și al tensiunilor ideologice dintre partide, ci se concentrează asupra revoltei populare de anvergură de la Canudos, depășind, în acest fel, cadrul strict al politicii de clasă.

   Sfătuitorul este cel care oferă oamenilor de pe podișurile înalte din nordul Braziliei perspectiva unei existențe diferite, într-o lume mai bună, întemeiată pe principiile creștine consacrate de Biblie. Asemenea, până la un punct, predicatorilor din timpurile străvechi, acesta își transmite mesajul propovăduind în mijlocul comunităților defavorizate, împodobindu-și discursurile cu accente și imagini mesianice voite, pentru a fi mai ușor receptat și acceptat într-un mediu format mai cu seamă din persoane lipsite de educație – e vorba despre foști sclavi, foști deținuți, preoți excomunicați, infirmi și bătrâni respinși de familie și de societate, copii de pripas, care nu-și găsiseră locul în comunitățile catolice ale regiunii nord-estice a Braziliei și care alcătuiau, deci, o imensă periferie, ignorată de societate. Numai că, dată fiind lipsa lor de știință de carte, oamenii aceștia nu au avut niciodată acces la textul biblic propriu-zis, prin urmare se vor mulțumi și vor primi de-a gata ideile lui Antonio Sfătuitorul, convinși fiind că el le spune întotdeauna ceea ce scrie în cartea sfântă, în vreme ce, în realitate, acesta interpreta în felul său respectivul text. Distorisionările voite, oralitatea, simplificările parabolelor și explicațiile forțate caracterizează intervențiile Sfătuitorului, însă yagunzii nu au cum să facă distincția între adevărul spuselor acestuia și adevărul biblic, aici intervenind ironia lui Mario Vargas Llosa și subtextul pe care autorul îl construiește pe parcursul romanului său.

   Violența care va domina întreaga lume descrisă și mai ales contextul sângeros al confruntărilor dintre yagunzi și forțele republicane e determinată, așadar, și de modul în care realitatea le-a fost prezentată acestor oameni simpli, trecută fiind, mereu, prin filtrul înțelegerii și alegerilor personale ale Sfătuitorului, deci, ale unui intermediar. Paradoxul evident pentru cititorii și criticii latino-americani tocmai aici e de găsit, căci, din epoca Conquistei, armatele (implicate în acțiunile de represiune din Lumea Nouă) fuseseră călăuzite de ideile catolice (reinterpretate…), pe când, acum, cel care reinterpretează dogma catolică e tocmai cel care conduce gruparea opusă armatei guvernamentale (susținută de Statul Brazilian și catolică prin definiție!). „Tensiunea paradoxului” despre care vorbeam în cazul lui José Donoso funcționează, deci, și la nivelul acestui roman al lui Mario Vargas Llosa, evidențiind frământările din cadrul unui univers uman imposibil de prins în formule simplificatoare sau schematice. Ideile cu privire la civilizație și progres sunt fundamental diferite în cazul celor două forțe care se înfruntă în „Războiul sfârșitului lumii”, căci progresul reprezentat de armata regulată susține civilizația modernității, însă aceasta e incompatibilă cu viziunea despre progres a yagunzilor (inspirată de ideile Sfătuitorului), care interpretează civilizația drept o reîntoarcere totală la valorile creștinismului începuturilor (Republica e, pentru ei, Antihristul pe pământ etc.). Tensiunile dintre centru și periferie se ascut, conflictul și finalul tragic devenind, practic, inevitabile într-un asemenea context.

   Note

   1. Carlos Hernández Tello, „La guerra del fin del mundo de Mario Vargas Llosa. Narración de un crimen contra la alteridad”, Proyecto Patrimonio de Chile, 2015, p. 7.

2. 

   http://www.crearensalamanca.com/ – februarie 19, 2021

   ‘EL TIGRE Y LA ESTRELLA’. LIBRO DE ENSAYOS SOBRE LISPECTOR, CABRERA INFANTE, DONOSO, BOLAÑO Y VARGAS LLOSA. POR RODICA GRIGORE
   Por Crear en Salamanca  0 General, Literatura 0

   La profesora Rodica Grigore

   Crear en Salamanca se complace en publicar la introducción del último libro ‘El tigre y la estrella’ (Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca,2021), publicado por la rumana Rodica Grigore, licenciada (1999) y doctora (2004) en Filología Románica por la Universidad “Lucian Blaga” de Sibiu, Rumania. Ha publicado numerosos libros de crítica literaria y ensayo: De libros y otros demonios (2002), Retórica de las máscaras en la narrativa rumana moderna (2005), Lecturas en laberinto (2007), Máscaras, caligrafía, literatura (2011), En el espejo de la literatura (2011), Los meridianos de la prosa (2013), Los pretextos del texto (2014), El realismo mágico en la literatura latinoamericana del siglo XX (2015), Viajes en la biblioteca (2016). Ha traducido al rumano los ensayos de Octavio Paz, Los hijos del limo (2003/2017), poemas del escritor colombiano Manuel Cortés Castañeda, con el título general El espejo del otro (2006) y el libro de narrativa breve del escritor norteamericano de origen rumano Andrei Codrescu, A Bar in Brooklyn (2006); ha realizado también la antología de textos y las traducciones para el Festival Internacional de Teatro de Sibiu (2005 – 2012). Enseña literatura comparada en la Universidad de Sibiu.

   EL TIGRE Y LA ESTRELLA

   Violencia y exilio

   en la prosa latinoamericana del siglo XX

   Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante,

   José Donoso, Roberto Bolaño, Mario Vargas Llosa

   INTRODUCCIÓN

            En un interesante estudio titulado Death Without Weeping (Muerte sin llanto – 1989)[1], Nancy Scheper-Hughes analizó en detalle, desde una perspectiva antropológica, las fuerzas que determinaron y mantuvieron el subdesarrollo y la pobreza en Brasil y en el continente latinoamericano en general. Especialmente durante el último siglo, muchos ámbitos (barrios, ciudades o regiones enteras) faltan de perspectiva y esperanza, y esta realidad es determinada en gran medida por la violencia manifestada en todas sus formas en este mundo, pero también de algunas de sus consecuencias, entre las que destacan el desarraigo, el exilio (forzado, autoimpuesto o asumido), la soledad, la alienación. Posteriormente, la autora desarrollará el texto ya mencionado y el aparecerá, al cabo de unos años, en forma de un libro sustancial, con el mismo título. En las primeras páginas del mismo encontramos algunas de las preguntas que más preocupaban al autora, entre las cuales: ¿Qué sucede cuando la vida de las personas está marcada por la carencia, el hambre, el miedo y la desesperación, que puede ser, en estas condiciones, la ¿significado del amor? ¿Y cómo afectan los actos de violencia cotidianos a la autoconfianza del ser humano? ¿Todavía hay esperanza para el individuo que enfrenta una aniquilación espiritual que parece inminente?

    

   Clarice Lispector

            Nancy Scheper-Hughes ilustra muchas de sus observaciones con ejemplos de la literatura del continente, incluyendo, por inesperado que sea, extractos de las novelas de Clarice Lispector, la escritora brasileña que conmocionó, convenció y conquistó a los lectores del espacio cultural del Nuevo Mundo, dominado por una visión patriarcal (estética y ética). Así, la novela La hora de la estrella, publicada en 1977, poco después de la muerte de Lispector, representaría, a través del trágico destino de Macabea, una de las expresiones más evidentes de la indiferencia y la violencia enmascarada de la sociedad accionando contra los pobres y excluidos. Eso sí, si nos referimos a las formas más evidentes de violencia social o sus manifestaciones extremas, como guerras fratricidas o conflictos de todo tipo que marcaron la historia de América del Sur, a los inimaginables actos de tortura que aquí se produjeron, las expresiones violencia en La hora de la estrella o cualquier otro texto de Clarice Lispector parecen más bien abstractos, cerebrales y simbólicos. Pero es precisamente en este nivel simbólico donde radica su fuerza, que lleva al lector a meditar sobre la fragilidad de la condición humana e, indirectamente, sobre la imagen global de un mundo con demasiada frecuencia basada en el uso de la fuerza, el abuso y la brutalidad. Lo mismo ocurre en la creación de otros grandes escritores latinoamericanos que analizaremos en este libro, como Guillermo Cabrera Infante, José Donoso, Roberto Bolaño o Mario Vargas Llosa. No será, por supuesto, una lectura exhaustiva de sus trabajos, siempre que haya elegido, para cada uno de ellos, sólo unos pocos títulos (novelas o volúmenes de prosa corta) para ilustrar algunas coordenadas de la literatura latinoamericana contemporánea y especialmente la forma en que aquí se desarrollan y reconfiguran constantemente dos grandes temas: la violencia y el exilio.

   Mario Vargas Llosa

            La filosofía occidental ha creído durante mucho tiempo que la violencia podría explicarse a través y desde la perspectiva de causas naturales, biológicas, sociales o políticas. Por lo tanto, solo aparentemente paradójicamente, algunos pensadores incluso han afirmado que unas formas específicas de violencia pueden, en determinadas condiciones, anular otras, y el recurso a la crueldad o las manifestaciones brutales se considera una especie de solución compensatoria a los problemas que la sociedad ha enfrentado en ocasiones. América Latina es, en el contexto del mundo contemporáneo, una de las áreas de violencia más marcadas, lo que se evidencia en muchos países, convirtiéndose en una realidad general, capaz de definir la nueva y trágica identidad del viejo Nuevo Mundo. Simbólicamente, México parece representar uno de los puntos más candentes del desencadenamiento de la barbaridad en este continente, pero también el espacio cultural donde ha habido, especialmente en las últimas décadas, numerosos intentos de definir y explicar esta nueva realidad, sobre todo a partir de la cuenta de la perspectiva de la relación entre el Estado y la violencia, como veremos en las novelas de Roberto Bolaño, Los detectives salvajes (1998) y 2666, donde la mayoría de las acciones en las que se involucran los personajes se desarrollan en México.

            Pero la violencia, a veces en las formas más inesperadas, también marca la extraordinaria novela de José Donoso, El obsceno pájaro de la noche (1970), y también el asombroso texto de Guillermo Cabrera Infante, Tres tristes tigres (1965), llamado novela por unos críticos, a pesar de la oposición declarada del autor. En América Latina, el problema de la violencia casi siempre aparece junto al sentimiento de inseguridad que experimentan comunidades humanas enteras cuando se enfrentan a las realidades de un universo en el que parece que solo la fuerza bruta puede hablar. Porque la violencia se ha convertido, lamentablemente, en una de las señas de identidad de la nueva identidad latinoamericana, una especie de «ciudadanía simbólica» (como la llamó Susana Rotker)[2], en tanto que las actitudes duras o duras han cambiado profundamente, especialmente en el último siglo, las relaciones entre personas de todo el continente, la violencia se convierte en una verdadera «obsesión omnipresente» en este mundo, dominando todo y pudiendo caracterizar cualquier cosa y casi cualquier persona. El fenómeno fue explicado, en parte, (y) por la difícil situación que atraviesan muchos estados latinoamericanos al final de las dictaduras que marcaron el continente, desde Colombia o Argentina hasta Brasil y Perú, pero también por las relaciones interpersonales e interestatales marcadas por las guerras que han tenido lugar en América Latina desde la independencia de los países aquí de las potencias europeas.

    

   Roberto Bolaño

            La vida cotidiana de la gente ha cambiado gradualmente, el estado de emergencia se ha convertido en la regla, no la excepción, la escasez de alimentos o combustible es la norma, por lo que la supervivencia en condiciones difíciles se ha convertido en la preocupación más importante. Pero, ¿qué determina la fascinación del público por un tema como la violencia? ¿Qué significa un acto de violencia relatado en una historia o una serie de crímenes en una novela de cien páginas? Más allá de la inclinación hacia lo fácil sensacionalista y los detalles que sostienen la portada de los tabloides, el lector descubre, en todos estos textos, como intentaremos demostrar a lo largo de este libro, que la violencia expresa «el sentimiento trágico de la historia a través de la alegoría» , como bien dice Walter Benjamin. La literatura que aborda el tema de la violencia en América Latina tiene, por tanto, el papel de acercar al lector otro lado de la historia del sufrimiento mundial, visto a través de los ojos de las víctimas, pero a veces desde la perspectiva de los agresores, para dar cuentas, de esta manera, por las posibilidades de salvar a una humanidad aprisionada en un círculo de horrores y barbarie del que a veces parece no poder o no querer salir. Lo cierto es que uno de los efectos del estallido de la violencia (no solo en América Latina), con implicaciones sumamente importantes, será el exilio. Porque, ante la cruda realidad de un mundo en el que el diálogo es anulado por la fuerza bruta o las acciones deliberadas de regímenes políticos autoritarios, el ser humano muchas veces optará por irse, la dolorosa ruptura de los lazos con su patria, su hogar, a veces incluso la familia, en un intento desesperado por salvarse. Y esto se refleja en la literatura, especialmente en la literatura latinoamericana del siglo pasado, si consideramos que, muchas veces, los propios escritores han tenido que enfrentar estos desafíos. Por ejemplo, Guillermo Cabrera Infante deja Cuba y su amada ciudad La Habana, para establecerse en Europa, luego de entrar en conflicto con el régimen de Fidel Castro. El chileno José Donoso pasa muchos años en el exilio en México, Estados Unidos y España, Roberto Bolaño (también chileno) teniendo una verdadera existencia de peregrino-exiliado, como sus protagonistas, atravesando América Latina por todas partes, para finalmente establecerse en Barcelona. No olvidemos el caso especial de Clarice Lispector, que llega muy temprano a Brasil, refugiándose su familia en Ucrania durante los pogromos de los años veinte del siglo pasado. Y los ejemplos pueden continuar.

    

   José Donoso

            No será una sorpresa para el lector descubrir que muchos de los personajes que encontramos en la obra de estos escritores también enfrentan diversas formas de violencia, ya sea violencia física o simbólica, como en Tres tristes tigres, o incluso con la amenaza de un inminente fin del mundo (metafórico, como en El obsceno pájaro de la noche, o por el contrario, extremadamente real en todos sus datos históricos, si piensa en la gran novela de Mario Vargas Llosa, La guerra del fin del mundo). No sorprenderá que algunos de estos personajes encuentren en el exilio la única (o al menos posible) solución a todos sus problemas. Y todo se convierte en una especie de antídoto alegórico incluso frente a un mundo que se desmorona o incluso da la sensación de que está viviendo, a menudo con violencia, sus últimos momentos. Las imágenes apocalípticas no faltan, precisamente por eso, en los textos de los escritores que hemos considerado a lo largo de este libro, siendo el Apocalipsis, en la América Latina contemporánea (y en su literatura), una respuesta inesperada, quizás, al idealismo utópico que dominó este universo en el período posterior a la Conquista.

            “El exilio viene de lejos”, escribió St. John Perse; y es verdad. Porque el primer texto conocido dedicado al exilio en la cultura occidental es el firmado por Aristipo de Cirene, uno de los discípulos de Sócrates, cuyo título (citado por Diógenes Laertius) es En nombre de los exiliados[3]; después, Plutarco escribió el tratado Sobre el exilio. Y si algunas características del exilio contemporáneo corresponden a condiciones económicas, sociales o políticas específicas, hay una serie de elementos comunes a todas las épocas y a todos los exiliados, que discutiremos en los siguientes capítulos, haciendo referencia a la obra de los autores analizados en este libro. Los escritores en el exilio fueron a menudo vistos como prisioneros entre diferentes realidades, obligados a adaptarse a una forma de vida binaria, a pensar y a estructurar el material literario, asqueados o afligidos por las circunstancias que los hicieron irse (y que, a menudo, considerarán tan importantes que intentarán, incluso inconscientemente, separarse de su tierra natal y ya no podrán interpretarla como el hogar familiar), pero al mismo tiempo alimentando la nostalgia por los lugares que les quedan, aunque a veces ni siquiera ellos quiera o no pueda admitirlo (y el caso de Roberto Bolaño es quizás el más edificante en este sentido). Por un lado, intentarán configurar una nueva identidad, incluso literaria, pero también mantener, aunque sea discretamente, la antigua, muchas veces imposible de olvidar, prueba de que la propia condición del exilio permite a estos escritores y a sus lectores a explorar la complejidad de la identidad personal y humana.

    

   Guillermo Cabera Infante

            No nos detendremos ahora en otras explicaciones, dado que se desarrollarán en los siguientes capítulos de este libro dedicados a los significados del exilio y la violencia en la literatura latinoamericana del siglo XX. Hasta qué punto la violencia causa el exilio o cómo puede, en determinadas situaciones, incluso el exilio causar violencia (incluso a nivel lingüístico), especialmente en el complicado contexto del Nuevo Mundo, son las cuestiones principales que hemos tratado de aclarar en los análisis e interpretaciones dedicados a los cinco escritores y sus creaciones representativas de estos grandes temas de la literatura. Temas que se pueden expresar mediante dos símbolos, el tigre y la estrella, que encontramos en los títulos de dos de los textos que hemos considerado importantes para todo lo que significa la literatura latinoamericana contemporánea: Trestristes tigres de Guillermo Cabrera Infante, y La hora de la estrella de Clarice Lispector. Si el tigre encarna alegóricamente las imágenes de crueldad y poder, de fuerza a veces incontrolable, de violencia dominante, la estrella envía a un universo diferente, lejano, al que el ser humano se dirige con esperanza o quizás con miedo, así como sucedió con muchos de los exiliados (latinoamericanos o no) del siglo pasado, ya sean escritores o figuras literarias, que partieron de casa hacia países de la promesa que nadie les había prometido muchas veces, pero que eran (o al menos lo hicieron) les pareció), en un momento, la única posibilidad de salvación. Violencia y exilio, amenaza y esperanza, descubrimiento o redescubrimiento del mundo son algunas de las coordenadas que dominan buena parte de la literatura latinoamericana del siglo XX. O, en las palabras de Jorge Luís Borges del poema El otro tigre: » Es un tigre de símbolos y sombras/ una serie de tropos literarios/ y de memorias de la enciclopedia…».

    

   La brasileña Lispector

   RODICA GRIGORE

   TIGRUL ȘI STEAUA

   Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX

   Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante,

   José Donoso, Roberto Bolaño, Mario Vargas Llosa

   INTRODUCERE

            Într-un interesant studiu intitulat Death Without Weeping, publicat în 1989, Nancy Scheper-Hughes a analizat pe larg, dintr-o perspectivă antropologică, forțele care au determinat și au menținut subdezvoltarea și sărăcia în Brazilia și pe continentul latino-american în general, evidențiind lipsa de perspectivă a multor zone (cartiere, orașe sau regiuni întregi), mai cu seamă de-a lungul ultimului veac, lipsă de perspectivă și de speranță determinate în foarte mare măsură de violența manifestată sub toate formele sale în această lume, dar și de unele dintre consecințele ei, printre ele evidențiindu-se dezrădăcinarea, exilul (forțat, autoimpus sau asumat), singurătatea, alienarea.

            Ulterior, textul studiului amintit va fi dezvoltat și va apărea, după câțiva ani, sub forma unei substanțiale cărți, purtând același titlu.   Iar în primele pagini ale acesteia regăsim câteva dintre întrebările care au preocupat-o în cel mai înalt grad pe autoare, printre care: Ce se întâmplă atunci când viața oamenilor e marcată de lipsuri, de foame, de frică și de disperare, care mai poate fi, în aceste condiții, sensul iubirii? Și cum afectează actele cotidiene de violență încrederea ființei umane în sine? Mai există vreo speranță pentru individul pus în fața unei anihilări spirituale ce pare iminentă? Nancy Scheper-Hughes ilustrează numeroase dintre observațiile pe care le face cu exemple din literatura continentului, printre acestea numărându-se, oricât ar părea de neașteptat, și unele extrase din romanele lui Clarice Lispector, scriitoarea braziliană care a șocat, a convins și a cucerit o întreagă epocă, aducând alte accente și tonalități specifice în spațiul cultural al Lumii Noi, adesea dominat de o viziune (estetică și etică!) patriarhală. Astfel, romanul Ora stelei, apărut în 1977, la puțină vreme după moartea autoarei, ar reprezenta, prin destinul tragic al Macabeei, protagonista, una dintre expresiile cele mai evidente ale indiferenței și ale violenței mascate a societății la adresa celor sărmani și a celor excluși din lumea bună, a femeilor și a celor care nu se pot conforma regulilor impuse de un univers prea puțin dispus să-i înțeleagă și să-i ajute pe cei situați, prin alegere sau prin destin, la marginea lui.

    

   El chileno Bolaño

            Sigur că, dacă ne raportăm la formele cele mai evidente ale violenței sociale sau la manifestările extreme ale acesteia, precum războaiele fratricide sau conflictele de tot felul care au marcat istoria Americii de Sud, la inimaginabilele acte de tortură care s-au petrecut aici, expresiile violenței din Ora stelei sau din orice alt text al lui Clarice Lispector par mai degrabă abstracte, cerebrale și simbolice. Însă exact în acest nivel simbolic constă forța lor, determinând cititorul să mediteze asupra fragilității condiției umane și, indirect, asupra imaginii globale a unei lumi întemeiate mult prea adesea pe recursul la forță, pe abuz și pe brutalitate. La fel se întâmplă și în creația altor mari scriitori latino-americani pe care îi vom analiza în această carte, de la Guillermo Cabrera Infante la José Donoso și de la Roberto Bolaño la Mario Vargas Llosa. Nu va fi vorba, desigur, despre o lectură exhaustivă a operei lor, câtă vreme am ales, în cazul fiecăruia dintre ei, doar unele tituri (romane sau volume de proză scurtă) pentru a ilustra câteva coordonate ale literaturii contemporane a Americii de Sud și mai cu seamă modul în care sunt dezvoltate și în permanență reconfigurate aici două teme majore: violența și exilul. 

            Filosofia occidentală a considerat mult timp că violența ar putea fi explicată prin intermediul și din perspectiva unor cauze naturale, biologice, sociale sau politice. De aceea, doar aparent paradoxal, unii gânditori chiar au afirmat că unele forme specifice ale violenței ar putea, în anumite condiții, să le anuleze pe altele, recursul la cruzime sau la manifestări brutale fiind privit ca un soi de soluție compensatorie la problemele cu care, uneori, s-a confruntat societatea. America Latină este, în contextul lumii contemporane, una dintre zonele cele mai marcate de violență, aceasta fiind evidentă în numeroase țări, devenind o realitate trans-frontalieră, de natură a defini noua – și tragica – identitate a vechii Lumi Noi. În mod simbolic, Mexicul  pare a reprezenta unul dintre punctele cele mai fierbinți ale dezlănțuirii barbariei pe acest continent, dar și spațiul cultural unde s-au înregistrat, mai ales în ultimele decenii, numeroase încercări de definire și explicare a acestei noi realități, mai cu seamă din perspectiva relației dintre stat și violență, așa cum vom vedea în romanele lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici (1998) și 2666, unde majoritatea acțiunilor în care sunt implicate personajele se petrec în Mexic. Însă violența, uneori sub cele mai neașteptate forme, marchează și extraordinarul roman al lui José Donoso, Obscena pasăre a nopții (1970), dar și uluitorul text al lui Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri triști (1965), numit roman de o parte a criticii literare, în ciuda opoziției declarate a autorului.        

    

   El peruano Vargas Llosa

            În America Latină, problema violenței apare aproape întotdeauna alături de sentimentul de nesiguranță pe care întregi comunități umane îl trăiesc atunci când sunt confruntate cu realitățile unui univers în care se pare că doar forța brută își mai poate spune cuvântul. Căci violența a devenit, din păcate, unul dintre semnele caracteristice ale noii identități latino-americane, un soi de „simbolică cetățenie” (așa cum a numit-o Susana Rotker ), câtă vreme atitudinile crude ori dure au modificat profund, mai cu seamă în ultimul secol, relațiile dintre oameni pe tot continentul, violența devenind și o veritabilă „obsesie omniprezentă” în această lume, dominând totul și putând caracteriza orice și aproape pe oricine. Fenomenul a fost explicat, parțial, (și) prin situația dificilă cu care s-au confruntat multe state latino-americane la sfârșitul dictaturilor care au marcat continentul, din Columbia sau Argentina și până în Brazilia și Peru, dar și prin relațiile interumane și interstatale viciate, determinate de războaiele care s-au desfășurat în America Latină încă de la câștigarea independenței țărilor de aici față de puterile europene. Viața cotidiană a oamenilor s-a modificat treptat, starea de urgență devenind regula, nu excepția, penuria de alimente sau de combustibil fiind norma, astfel încât supraviețuirea în condiții vitrege a devenit cea mai importantă preocupare. 

            Dar ce determină, oare, fascinația publicului pentru o temă precum violența? Ce înseamnă un act de violență relatat într-o povestire sau un șir de crime într-un roman de sute de pagini? Dincolo de aplecarea spre senzaționalul facil și spre detaliile care țin prima pagină a tabloidelor, cititorul descoperă, în toate aceste texte, așa cum vom încerca să demonstrăm pe parcursul acestei cărți, că violența exprimă „sentimentul tragic al istoriei prin intermediul alegoriei”, așa cum afirma Walter Benjamin. Literatura abordând tema violenței în spațiul latino-american  are, deci, și rolul de a pune în fața cititorului o altă față a istoriei suferinței lumii, așa cum se vede ea prin ochii victimelor, dar, câteodată, și din perspectiva agresorilor, pentru a da seamă, în acest fel, despre șansele de salvare ale unei umanități prizoniere într-un cerc al ororilor și al barbariei din care, uneori, pare a nu mai putea sau a nu mai ști să iasă. Cert este că unul dintre efectele dezlănțuirii violenței (și nu doar în America Latină), având implicații extrem de importante, va fi exilul.

    

   El chileno Donoso

            Căci, confruntată cu dura realitate a unei lumi în care dialogul e anulat de forța brută sau de acțiunile deliberate ale unor regimuri politice autoritare, ființa umană va alege, adesea, plecarea, ruperea dureroasă a legăturilor cu țara natală, cu căminul, uneori chiar cu familia, în încercarea disperată de a se salva. Iar acest lucru se reflectă în literatură, mai cu seamă în cea latino-americană a ultimului veac, dacă ne gândim că, adesea, scriitorii înșiși au fost nevoiți să facă față acestor provocări. De pildă, Guillermo Cabrera Infante părăsește Cuba și mult iubitul său oraș Havana, stabilindu-se în Europa, după ce intră în conflict cu regimul lui Fidel Castro. Chilianul José Donoso petrece mulți ani într-un exil autoimpus în Mexic, Statele Unite ale Americii și Spania, Roberto Bolaño (tot chilian) având o existență de veritabil peregrin-exilat, asemenea protagoniștilor săi, străbătând America Latină în lung și-n lat, pentru a se stabili în cele din urmă la Barcelona. Să nu uităm cazul aparte al lui Clarice Lispector, cea care ajunge foarte de timpuriu în Brazilia, familia sa refugiindu-se din Ucraina în timpul pogromurilor din anii ‘20 ai secolului trecut. Iar exemplele pot continua. Nu va fi, deci, o surpriză pentru cititor să constate că numeroase dintre personajele pe care le regăsim în opera acestor scriitori se confruntă la rândul lor cu diverse forme ale violenței, fie că e vorba despre violența fizică, fie despre cea simbolică, a atitudinii celor apropiați, după cum vom vedea în Trei tigri triști, sau chiar cu amenințarea unui iminent sfârșit al lumii (unul metaforic, ca în Obscena pasăre a nopții, sau dimpotrivă, unul extrem de real în toate datele sale istorice, dacă ne gândim la marele roman al lui Mario Vargas Llosa, Războiul sfârșitului lumii). Și nu va fi o surpriză nici că unele dintre aceste personaje găsesc în exil unica (sau măcar posibila) soluție a tuturor problemelor lor. Iar acesta devine un soi de alegoric antidot chiar și în fața unei lumi care se destramă sau chiar dă senzația că-și trăiește, adesea violent, ultimele clipe. Imaginile apocaliptice nu lipsesc, tocmai de aceea, din textele scriitorilor pe care i-am avut în vedere de-a lungul acestei cărți, apocalipsul fiind, în America Latină contemporană (și în literatura ei), o neașteptată, poate, replică la idealismul utopic care a dominat acest univers în perioada care a urmat Conquistei. 

    

   El cubano Cabrera Infante

            „L’exil vient de loin”, scria Saint-John Perse; și e adevărat. Căci cel dintâi text cunoscut dedicat exilului în cultura occidentală este cel semnat de Aristippus din Cirene, unul dintre discipolii lui Socrate, titlul acestuia (citat de Diogene Laertius) fiind În numele exilaților ; după câteva veacuri, Plutarh va scrie tratatul intitulat Asupra exilului. Iar dacă unele caracteristici ale exilului contemporan corespund unor condiții economice, sociale ori politice specifice, există și o serie de elemente comune tuturor epocilor și tuturor exilaților, pe care le vom discuta în capitolele următoare, raportându-ne la opera autorilor pe care deja i-am menționat.

            Scriitorii în exil au fost priviți adesea ca prizonieri între realități diferite, nevoiți să se adapteze unui mod binar de viață, de gândire și de structurare a materialului literar, revoltați sau îndurerați din cauza circumstanțelor care i-au făcut să plece (și pe care, adesea, le vor considera atât de importante, încât vor încerca, fie și subconștient, să se rupă de țara natală și să nu o mai poată intrepreta drept căminul familiar), dar deopotrivă nutrind nostalgie față de locurile pe care le-au părăsit, chiar dacă, uneori, nici chiar ei nu vor vrea ori nu vor putea să recunoască asta (iar cazul lui Roberto Bolaño e, poate, cel mai edificator în acest sens). Pe de o parte, ei vor încerca să-și configureze o nouă identitate, inclusiv una literară, dar și să o păstreze, fie și în mod discret, pe cea veche, foarte adesea imposibil de uitat, dovadă că însăși condiția de exilat permite acestor scriitori și cititorilor lor deopotrivă să exploreze complexitatea identității personale – și umane.

    

   Vista nocturna de la ciudad de Sibiu

            Nu vom mai zăbovi acum asupra altor explicații, având în vedere că ele vor fi dezvoltate în capitolele următoare ale acestei cărți dedicate semnificațiilor exilului și violenței în literatura latino-americană a secolului XX. În ce măsură violența determină exilul sau cum poate, în anumite situații, chiar exilul să provoace violența (fie ea și la nivel lingvistic), mai cu seamă în complicatul context al Lumii Noi sunt marile probleme pe care am încercat să le clarificăm în analizele și interpretările dedicate celor cinci scriitori și creațiilor lor reprezentative pentru aceste teme majore ale literaturii. Teme care pot fi exprimate prin două simboluri, tigrul și steaua, pe care le regăsim chiar în titlurile a două dintre textele pe care le-am avut în vedere, importante pentru tot ceea ce înseamnă literatură latino-americană contemporană: Trei tigri triști de Guillermo Cabrera Infante, și Ora stelei de Clarice Lispector. Iar dacă tigrul întruchipează, alegoric, imaginile cruzimii și ale puterii, ale forței uneori greu de controlat, ale violenței atotstăpânitoare, steaua trimite la un univers diferit, îndepărtat, către care ființa umană se îndreaptă cu speranță sau, după caz, cu teamă, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre exilații (latino-americani sau nu) ai ultimului secol, fie ei scriitori sau personaje literare, plecați de acasă spre țări ale făgăduinței pe care, de multe ori, nu le promisese nimeni, dar care au fost (ori cel puțin au părut pentru ei), la un moment dat, unica șansă de salvare. Violență și exil, amenințare și speranță, pierdere și mult dorită regăsire de sine ori redescoperire a lumii sunt câteva dintre coordonatele care domină o însemnată parte a literaturii latino-americane a secolului XX. Sau, în cuvintele lui Jorge Luis Borges din poemul Celălalt tigru: „E-un tigru de simboluri și de umbre,/ Înșiruire de figuri de stil/ Și de-amintiri din enciclopedie… ”     

   Rodica Grigore

   [1] Nancy Scheper-Hughes, Death Without Weeping. The Violence of Everyday Life in Brazil, Berkeley, University of California Press, 1993, p. 4.

   [2] Susana Rotker, Ciudadanías del miedo, Caracas, Nueva Sociedad, 2000, p. 129.

   [3] Claudio Guillén, The Challenge of Comparative Literature. Translated by Cola Franzen, Cambridge, MA, Cambridge University Press, 1993, p. 19.

3. 

   www.litero-mania.com – februarie 19, 2021

   Prima parte a romanului lui Bolaño este intitulată „Partea criticilor” și prezintă încercarea a patru critici literari europeni (Jean-Claude Pelletier de la Paris, Manuel Espinoza de la Madrid, Liz Norton de la Londra, Piero Morini de la Torino) de a-l găsi pe marele scriitor german Benno von Archimboldi, pe care ei îl consideră chiar un posibil viitor candidat la Premiul Nobel pentru Literatură și pe care vor să-l convingă să revină în lumea culturală pentru a-și susține ideile și a-și promova opera, iar cu acest gând vor ajunge până în Mexic. Evident că pe parcursul călătoriei, care reprezintă, pentru fiecare dintre cei patru în parte o inițiere, ei vor străbate lumea și vor cunoaște alte și alte chipuri ori fațete ale realității, doar pentru a se cunoaște, în cele din urmă, fiecare pe sine, odată cu intuirea tainelor universului literar al lui Archimboldi (desigur, un autor ficțional, cu un nume ce trimite la pictorul italian Giuseppe Arcimboldo și la tablourile sale inovatoare, dar un scriitor, în romanul lui Bolaño, pe care nimeni un pare a-l cunoaște!). Călătoria lor epopeică e determinată de întâlnirea pe care o au cu un scriitor mexican, Almendro, zis Porcul J, care le spune că l-ar fi văzut pe Archimboldi, astfel încât trei dintre ei se decid să plece în Mexic, la Santa Teresa, (spațiu ficțional inspirat, așa cum spuneam, de realul oraș mexican Ciudad Juárez).

   Atmosfera grupurilor și grupărilor literare, alianțele neașteptate dintre intelectuali de orientări diferite, corupția care un ocolește republica literelor sunt alte teme pe care autorul le abordează aici, teme care apăreau și în „Detectivii sălbatici”, dar pe care, acum, Bolaño le continuă și le reelaborează, cu o finalitate sensibil diferită față de romanul anterior. Așa cum era de așteptat, nu-l vor găsi acolo pe Archimboldi, care pare a fi dispărut definitiv în Mexic, „asemenea unui Ambrose Bierce contemporan” (1), dar vor avea parte de experiențe neobișnuite, una dintre acestea fiind întâlnirea pe care o au cu Amalfitano, cel care va deveni personajul central din Partea a doua, „Partea lui Amalfitano”. În fond, experiența criticilor porniți în căutarea maestrului spiritual e similară cu cea a cititorului aflat în fața romanului „2666”, aflat, la rândul său, în căutarea sensurilor profunde ale textului care pare a deveni, cel puțin pe alocuri, un adevărat labirint borgesian, plin de oglinzi ce multiplică sau distorsionează perspectiva. Partea a treia a cărții, intitulată „Partea lui Fate”, aduce în fața cititorului și alte personaje. Fate, ziarist de culoare din New York, este trimis la Santa Teresa, pentru a scrie despre un meci de box care urmează să aibă loc. Dar meciul e doar un pretext, lupta propriu-zisă fiind descrisă în doar câteva rânduri, centrul de interes fiind crimele care se petrec în mod frecvent la Santa Teresa și în împrejurimi. În partea a patra, „Partea crimelor”, se povestește în amănunt despre victimele odioaselor crime ce par a un se mai opri. Totul pare a prevesti un nu doar simbolic, ci de-a dreptul real sfârșit al lumii, atmosfera e halucinantă și bântuie cititorul prea puțin obișnuit cu astfel de detalii ori de narațiuni.

   Violența domină totul, e unica realitate a acestei lumi aflate în pragul anihilării, speranța, toate speranțele par a fi pierit într-un asemenea univers. Modul de relatare e adesea voit impersonal, tonul e științific, aerul e detașat, ca într-un raport de medicină legală, poate și pentru ca în acest fel Bolaño să se simtă liber să abordeze ceea ce autoritățile mexicane refuză să recunoască și să investigheze. „Partea lui Archimboldi”, cea de-a cincea secțiune a romanului, e fundamental diferită, începând cu descrierea unui copil (Hans Reiter) care, așa cum se va vădi în final, e chiar Benno von Archimboldi. Povestea lui e incredibilă, viața îl duce, ca soldat al armatei naziste, din Germania în România (aici nu lipsesc aluziile la figura lui Dracula și la violența implicită a ritualurilor acestuia), Ucraina, Italia, pentru a ajunge la Santa Teresa și a închide, simbolic, cercul narațiunii, prin peisaje pline de date reale care se amestecă cu cea mai îndrăzneață ficțiune (unii critici au vorbit chiar despre „calitatea ireală” a scriiturii lui Bolaño, care practică un soi de irealism pe care încearcă să-l includă în propria viziune realistă asupra faptelor), pe fondul marilor evenimente istorice ale secolului XX.

   Deși Roberto Bolaño s-a declarat adesea dezamăgit de Mexic și de atmosfera din această țară și nu a ezitat să formuleze numeroase reproșuri la adresa multora dintre realitățile mexicane („Fiecare lucru din țara asta este un omagiu adus tuturor evenimentelor din lume, chiar și celor care încă nu au avut loc”, scrie el în „Partea lui Fate”), unul dintre cele mai importante elemente ce simbolizează întoarcerea sau, cel puțin, dorința de întoarcere, din romanul „2666” este tocmai Mexicul (considerat de exegeți un adevărat „referent al întoarcerii”(2). Căci în toate secțiunile ce compun textul, locul unde se petrec cele mai semnificative evenimente sau unde au loc acțiunile cu consecințele cele mai însemnate e reprezentat de diferite regiuni mexicane, cele mai bine realizate fragmente fiind, fără îndoială, cele din „Partea lui Amalfitano”. Aici, Oscar Amalfitano, profesor chilian de filosofie exilat la Barcelona, ajunge finalmente în orașul Santa Teresa din nordul Mexicului pentru a preda la universitatea de aici. Exilul personajului respectiv în Mexic devine, privit cu atenție, și o întoarcere imaginară a lui Bolaño în țara pe care o părăsise în 1976, ficțiunea împletindu-se cu datele existenței reale pentru a crea un text cu adevărat unic în întreaga literatură contemporană.

   Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu

   Cu ani în urmă, Amalfitano a fost părăsit de soția sa, Lola, la Barcelona, femeia plecând în căutarea unui poet mesianic internat într-un ospiciu. Ulterior, ea va reveni pentru a-i aduce la cunoștință că e bolnavă, iar Amalfitano hotărăște să se stabilească/ să se autoexileze în Mexic, la Santa Teresa, un oraș pierdut în deșert. Pe tot parcursul textului, condiția de exilat apare și reapare, mereu reconfigurată, însoțind toate experiențele personale ale celor implicați, repetându-se, practic, aceleași fapte și atitudini, doar personajele fiind diferite, fiecare dintre cei descriși în „2666” abia ajungând într-un loc pentru a-l părăsi și a se stabili în altul – și tot așa, într-un soi de cerc vicios din care nu există vreo posibilitate de ieșire. Numai că pe Amalfitano toate aceste mutări, imposibilitatea de a-și aranja o bibliotecă adevărată și aspectul dezolant al orașului unde ajunge, în Mexic, par a-l cufunda într-o stare de catatonie identitară. El e profesorul chilian care, de la Santiago la Barcelona și apoi la Santa Rosa, încearcă să se obișnuiască de fiecare dată cu noile reguli de viață într-un univers exterior pe care-l resimte ca străin, ostil, veritabilă terra incognita, unde totul se poate pierde, începând cu sufletul. Aici, violența domină totul, iar un peisaj postindustrial care, pe alocuri, duce cu gândul și la un univers postapocaliptic, acoperă orizontul. Crimele sunt ceva obișnuit, populația pare alcătuită din migranți incapabili să-și găsească un loc al lor sau din muncitori sezonieri, și ei tot o expresie a exilului, fie el și temporar, iar Amalfitano se simte copleșit de singurătate, înstrăinându-se complet, parcă și de sine.

   Elementele de construcție pe care le descoperim la nivelul acestui personaj sunt înrudite, într-un fel sau altul, cu acel cod simbolic specific al exilului și al exilatului, astfel că Amalfitano dă senzația că „se feudalizează”, se transformă într-un locuitor solitar al propriei mici feude, limitată la casa unde locuiește, acest aspect trimițând direct la nevoia (orgoliul) unei „autonomii și independențe politice asumate de către mulți exilați.”(3) Am avea, deci, din nou de-a face cu acel dublu exil despre care discutam în paginile anterioare. Numai că, spre deosebire de alți exilați din proza lui Bolaño, Amalfitano nu se simte cu adevărat în siguranță nici pe micul său domeniu, în casa lui, pe care o crede supravegheată de autorități și de dușmani, dar realul pericol e dincolo de zidurile casei, unde numeroase femei cad victime criminalilor și unde chiar fiica lui, Rosa, e în primejdie. Deprimat și incapabil să se regăsească pe sine, Amalfitano tinde să-și piardă, treptat, capacitatea de comunicare, mulțumindu-se să contemple lumea plină de violență din orașul unde trăiește ca și cum Santa Rosa ar fi universul întreg, pus sub semnul răului, al crimei, al faptelor reprobabile.

   O parte a criticii literare a interpretat acest roman al lui Bolaño ca pe un mesaj extrem de dur cu privire la fragilitatea vieții și a sentimentelor umane în contextul capitalismului exacerbat, fiind, în egală măsură, și o evaluare a problemelor de percepție cu care se poate confrunta fiecare individ în parte într-o existență pusă sub semnul relativului și al efemerului. Catastrofa socială ce marchează sfârșitul modernității e exprimată, simbolic, prin relativizarea relației dintre trecut, prezent și viitor, totul fiind, astfel, pus sub semnul întrebării. Exilul pare a deveni o realitate permanentă, unica ce poate fi numită astfel, iar posibilitatea întoarcerii se risipește treptat, dată fiind violența ce stăpânește pretutindeni în acest univers al răului absolut. Pentru Roberto Bolaño, în „2666”, exilul și întoarcerea devin extremele unui adevărat lanț metonimic necesar pentru a constitui o poetică și o etică paralele. Poetica se întemeiază pe imaginile umanității migrante, privite drept situație narativă esențială, în vreme ce etica e dedicată interogării posibilităților întoarcerii, ale salvării dintr-o lume a răului. Numai că adevărata întoarcere acasă nu poate avea loc, deoarece exilul care începe prin a fi unul fizic sfârșește prin a fi resimțit ca interior, sau devine chiar un dublu exil, din țara natală înspre propriul suflet pustiit și incapabil să se regăsească ori să se recunoască în climatul nefavorabil al controverselor ideologiilor naționaliste sau șovine. Sentimentul dezrădăcinării e mereu dublat de denunțarea nedreptăților care determină, nu o dată, plecarea din spațiul natal protector, de aici necesitatea rememorării, amintirile care-i obsedează pe protagoniștii săi, nepermițându-le nici să uite complet locul de unde au venit, dar nici să se simtă acasă în cel nou, unde ajung.

   Formele temporalității ce evidențiază evoluția personajelor variază de la imaginea unui timp-mască, ce consacră iluzoria fericire într-un trecut frumos doar ca amintire, și cea a unui timp-catastrofă, ce evidențiază eșecul personajelor, risipirea, imposibilitatea stabilirii comunicării, pierderea de sine. Iar revenirea obsedantă asupra acelorași amintiri doar pare a oferi posibilitatea întoarcerii acasă, câtă vreme nici chiar această amintire nu poate ascunde ororile, violența, nedreptatea care au determinat plecarea și înstrăinarea. Scriitura lui Bolaño traumatizează și eliberează în același timp, accentuând cu o artă inegalabilă punctul de fugă unde „exilul și deșertul devin singura patrie pe care ființa umană o mai poate avea”, după cum chiar autorul spunea într-unul din interviurile pe care le-a acordat.(4) Exilul exprimă, astfel, pentru autorul lui „2666”, valoarea și curajul fiecărui scriitor în parte, chiar dacă spațiul, timpul ori realitățile dure ale acestei experiențe pot duce totul către nebunie și moarte – care devine, uneori, o veritabilă posibilitate de salvare.

   Note

   1. Adriana Cavarero, Horrorism. Naming Contemporary Violence, New York, Columbia University Press, 2009, p. 113.

   2. Sebastian Figueroa, „Exilio e retorno en la obra de Roberto Bolaño”, în „Boletín Hispánico Helvético”, vol. 21/2013, p. 201.

   3. Ariel Dorfman, „El estado chileno actual y los intelectuales. Acercamiento preliminar a algunos problemas impostergables”, în „Araucaria”, no. 10/1980, p. 35.

   4. Roberto Bolaño, „Entre paréntesis”, Barcelona, Anagrama, 2004, p. 50.

   Fragment din volumul „Tigrul și steaua” de Rodica Grigore, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021