Influenţe germane în etnologia românească interbelică

Istoriografia etnologiei româneşti a rămas până astăzi cantonată în panegiric, cu toată critica acerbă a etnologiilor naţionale iniţiată de Vintilă Mihăilescu. Demersul de faţă doreşte să se plaseze pe o cale de mijloc între aceste două atitudini, între abordarea internaţională revolută, a „antropologiilor culturale” postmoderne uniformizatoare de tip globalist şi cea de tradiţie naţionalistă interbelică a „etnografiei şi folclorului” ca „disciplină identitară” (Ilie Moise). Intenţia studiului nu a fost să demoleze figuri consacrate, ci să contureze o etapă a etnologiei de la noi. Dacă analiza influenţelor relativizează unele modele, ea ne deschide ochii asupra turnurii pe care a luat‑o ştiinţa românească. Dacă în Germania premisele ştiinţei aplicate au fost duse până la ultimele consecinţe, la noi au rămas în nucleu. În România era vorba şi de o altă motivaţie, construirea identităţii. Dacă pentru nemţi Versailles a fost o înfrângere, pentru români a fost începutul unei noi ere, de mari elanuri culturale şi naţionale, al unei democraţii de tip occidental.