Vânzătorul de apă colorată

            Multitudinea opţiunilor de creaţie, cât şi a opţiunilor critice, cultivate de succesive generaţii de scriitori, denotă că formele literare suferă metamorfoze din cele mai diverse, prin care trece nu doar romanul, cunoscut ca gen proteic, ci şi proza scurtă, reprezentată de principalele specii epice cum sunt schiţa, nuvela şi povestirea. Unele nuclee narative sunt comune pentru proza scurtă şi roman, răspunzând nevoii de story, deci de povestire, în orice construcţie de anvergură romanescă, inclusiv în formele laxe adoptate de postmodernism, când se vorbeşte mai mult de amestecul genurilor decât de puritatea lor. În devenirea sa ca prozator, Cornel Nistea a debutat cu proză scurtă: Focuri în septembrie, Editura Cartea Românească, 1984. Pe parcurs, a publicat, alternativ, texte de acest gen, Papagalii mei adoraţi, 2004; Ultimul în Eden, 2014, cât şi romane: Inocenţa şarpelui, 2000; Ritualul bestiei, 2008; Întâlnirile mele cu Orlando, 2012, pentru ca acum să-şi completeze panoplia cu un nou volum de proză scurtă, Vânzătorul de apă colorată, dovedind astfel că a străbătut drumul cu dublu sens, dus-întors, de la proza scurtă la roman şi invers, într-o fertilă reciprocitate şi interferenţă, cu precizarea că nu amestecă lucrurile, cele două categorii de proză fiind concepute şi elaborate de sine stătător, apropiate ca structură de modelul clasic. Respectul faţă de statutul estetic al fiecărei modalităţi narative îl situează pe autor în rândul creatorilor care performează cu originalitate de stil, aducând virtuţile tradiţiei în actualitate, restituind cititorilor încrederea în valorile perene ale epicului. (Augustin Cozmuţa)