Născut în 1953, Lars Saabye Christensen este unul dintre cei mai importanți scriitori norvegieni ai prezentului. Afirmat deopotrivă ca poet, dramaturg, eseist, traducător și prozator, el a debutat în anul 1976, cu „Povestea lui Gly”, un volum de poeme care sintetizează multe dintre ideile generației sale, impunând cu hotărâre o sensibilitate aparte. Dar romanul „Beatles”, publicat în 1984, îl impune definitiv în conștiința literară a Nordului, textul acesta cunoscând un impresionat succes atât la publicul cititor, cât și la critica de specialitate. Romanele sale ulterioare, dintre care amintim doar marile realizări „Frați pe jumătate” (2001) sau trilogia „Urmele orașului” (2017-2019), confirmă talentul de povestitor al lui Christensen, dar și capacitatea sa de a se individualiza în contextul literaturii europene contemporane, numeroase dintre creațiile sale fiind recompensate cu prestigioase premii, atât în Norvegia (Premiul Vesaas, Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, Premiul Brage), cât și peste hotare.

Considerată „o carte hibridă de memorii, o poveste de familie, o biografie și o reflecție asupra relației dintre literatură și realitate”, „Bunica mea chinezoaică” (2020) este mai cu seamă, după cum a afirmat Inger Bentzerud, „o frumoasă carte de suflet, o declarație de dragoste a autorului-narator pentru bunica din partea tatălui, pe care încearcă să o desprindă din vălul uitării.” Rapid tradus și în limba română și publicat la Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință (Colecția Nordica), textul acesta este și povestea unei extraordinare călătorii – cu atât mai extraordinară cu cât a fost făcută de o femeie, în anul 1906. Este tocmai Hulda, bunica naratorului, care a decis să pornească din Danemarca spre China – mai precis, spre Hong Kong, iar apoi să revină în Danemarca, trecând prin Franța. O veritabilă aventură, dublată de inevitabilul efort de cunoaștere a lumii și cunoaștere de sine întreprinsă de o neînfricată tânără, decisă să-l urmeze pe bărbatul iubit literalmente până la capătul pământului. Evident, în acest fel, autorul dobândește o imagine mult mai clară asupra trecutului propriei familii, dar și a provocărilor cu care generațiile anterioare s-au confruntat, în anumite momente. Trebuie neapărat să remarcăm excelenta versiune românească a acestei cărți, semnată de Sanda Tomescu Baciu (decorată cu Ordinul Norvegian Regal de Merit în grad de Cavaler), cea care a înfiinţat secţia de limbă şi literatură norvegiană (1991),  Biblioteca de Studii Nordice (1997) şi Departamentul de limbi şi literaturi scandinave (2001) la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, fiind autoarea multor traduceri din literatura norvegiană și daneză, dar și a unui foarte util manual de învăţare a limbii norvegiene.

Procedând astfel, Lars Saabye Christensen deschide calea spre o proză de profundă meditație, evaluând din perspectiva prezentului existența bunicilor săi în universul asiatic atât de puțin asemănător cu Europa de Nord, zona din care proveneau amândoi. Cum s-au adaptat ritmurilor unei astfel de existențe, cum au trăit într-o lume de negustori, oameni de afaceri și navigatori? Cum a fost viața lor „chinezească” și cum le-a fost existența după aceea? La toate aceste întrebări, formulate sau doar presimțite, scriitorul încearcă să răspundă pe îndelete, recurgând la documente din acei ani, la tăieturi din ziare, la o serie de fotografii pe care le contemplă în tăcere și singurătate sau la scrisorile care încă se află în posesia familiei sale, toate acestea conferind o extraordinară autenticitate textului de față. Și tot scriitorul are revelația că ficțiunea ca atare nu-l poate ajuta – sau, în orice caz, nu-l poate ajuta întotdeauna. Căci nici imaginația sa, oricât ar fi de prodigioasă, nici efortul fabulatoriu nu reușesc să umple pe de-a-ntregul golurile care apar, din loc în loc, pe firul istoriei familiei lui. Numai că tocmai aceste goluri îl provoacă să investigheze, să caute – și să se caute, ajungând ca finalmente să își înțeleagă mai bine chiar vocația de scriitor. În oglinda trecutului, el, ca autor-narator își presimte o serie de trăsături și își explică unele reacții sau atitudini din prezent, portretul de familie pe care spera să-l realizeze la începutul demersului său devenind, pe nesimțite, un fascinant autoportret în mișcare.

Într-un studiu publicat în 1990, „Soi-même comme un autre”, Paul Ricœur încerca să definească identitatea narativă şi identitatea personală, pornind de la constatarea că cea dintâi nu este altceva decât „locul căutat al chiasmului dintre istorie şi ficţiune”. Această structură pune în lumină renunţarea la ordinea paralelă a istoriei şi a ficţiunii şi permite abordarea identităţii narative ca element structural al organizării naraţiunii, cu un rol major în dialectica constituirii acţiunii şi a sinelui. Disociind între identitatea ca idem şi identitatea ca ipse, Ricœur insista asupra echivocului termenului generic care desemnează, fără nici o diferenţiere, o multitudine de nuanţe. Astfel, în vreme ce „ipseitatea” nu implică aserţiuni privitoare la un pretins nucleu neschimbător al personalităţii, „idemitatea” („mêmeté”) reprezintă o ierarhie de semnificaţii: identitatea absolută, simultaneitate şi permanenţă în timp, reducţie a diferenţei, a variabilităţii, a discontinuităţii şi a instabilităţii, similitudine şi egalitate cu sine a personalităţii. Ca trăsătură constitutivă a ipseităţii, alteritatea desemnează variaţiile identităţii narative, esenţialmente dinamică. Comparaţia între acţiune şi personaj, faptul că identitatea personajului se construieşte în raport cu configuraţia intrigii, dând naştere unei concordanţe discordante, caracteristică, de altfel, oricărei naraţiuni, face ca între istorie şi personaj să se dezvolte o relaţie simpatetică. Așa se petrec lucrurile și în „Bunica mea chinezoaică”, o carte atât de aparte, pe care, dacă o recitim cu atenție la nuanțe, înţelegem că, de fapt, autorul a nutrit îndrăzneţul proiect de de a scrie un soi de istori(sir)e fals autobiografică nefocalizată pe un singur protagonist. Richard Butler a inventat termenul de allobiografie (din grecescul allos care înseamnă altul) menit să desemneze o asemenea relatare personală deopotrivă interesată de lumea exterioară şi de avatarurile eului în cadrul acesteia. Astfel că, pentru Lars Saabye Christensen, nu doar lumea interioară a eului este capabilă să-şi impună punctul de vedere asupra a ceea ce se află în lumea exterioară, ci dimpotrivă (şi nu numai o dată), lumea însăşi îşi impune reprezentările asupra tuturor aspectelor operei. Se ştie că raportul dintre viaţă şi operă este cel care, de la Taine cel puţin, pare a exprima cel mai bine numeroasele interogaţii suscitate de literatură. Din acest punct de vedere, putem spune că autorul cărții de față se încadrează printre aceia care au ilustrat tema interogaţiei implicite asupra eului, dar într-un sens cu totul personal, altfel decât au făcut acest lucru Michel Butor sau Maurice Blanchot, de pildă. O interogație menită a sublinia o infinită sete de cunoaștere; dar și o infinită iubire. Sau, după cum Lars Saabye Christensen se exprimă el însuși: „Asemenea unui străin care vizitează un oraș și care studiază întâi tăblițele străzilor, numerele de telefon și adresele pentru a se familiariza cu locuitorii, tot așa cititorul este singurul care decide dacă aceste considerații ne apropie mai mult de bunica mea chinezoaică. Dar dragostea mea pentru ea și pentru oamenii din preajma ei este nemărginită. Unde se regăsește suma unui om? Nu există. Această sumă abia dacă o știm fiecare dintre noi. Dar ceea ce e profund adevărat este că lumina bunicii a planat deasupra mea.”

Lars Saabye Christensen, „Bunica mea chinezoaică”, traducere din norvegiană și daneză cu note de Sanda Tomescu Baciu, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022