Polifonia în structurile limbii. Enunț, discurs, text

Un curs deosebit de util tuturor categoriilor de cititori menționate la începutul rândurilor de față, care explică într-o formă accesibilă, cu o mare economie de mijloace de exprimare, într-un stil concis și sobru, dar totodată clar și nu mai puțin elegant, ce este dialogismul, respectiv polifonia și în ce relație se află aceasta din urmă cu eterogenitatea enunțiativă sau cu interacțiunea verbală, care sunt instanțele enunțiative, de ce trebuie să distingem bunăoară locutorul de enunțător ‒ și pe amândoi de subiectul vorbitor ‒, dar și ce rol îi revine fiecăruia într-un discurs dialogal, respectiv monologal, de ce analiza discursului direct și a diverselor tipuri de discurs raportat utilizate într-un text literar nu este niciodată atât de simplă pe cât pare, de ce nu este suficient să identificăm o formă verbală, punând-o apoi în legătură cu categoriile gramaticale de timp sau mod (vezi condiționalul prezent sau conjunctivul prezent, imperativul), cu mecanismul concordanței timpurilor ori cu efectul prezenței anumitor verbe modale într-o structură frastică, de ce nu este cu adevărat utilă și satisfăcătoare simpla constatare că un adverb ‒ ca dimpotrivă ‒ sau o conjuncție – ca deci ‒ apar la joncțiunea dintre două propoziții/ fraze în cadrul unei structuri sintactice mai complexe contribuind la construirea ei, în sfârșit, de ce un enunț negativ sau o structură concesivă indică o confruntare între două puncte de vedere opuse, dovedindu-ne de fiecare dată, într-un mod absolut convingător, că analiza lingvistică a textului literar are avantajele ei în activitatea de interpretare a acestuia, în efortul de înțelegere a sensului profund pe care îl vehiculează discursul luat în considerație.

Alexandra Cuniță

Profesor emerit al Universității din București